RĂSĂRITURI ALBASTRE 1

05.28.12

Coborâseră priporii râpoşi ai munţilor, căci nu cunoşteau trecătorile, iar drumurile umblate căutau să le ocolească. Ieşiseră de sub streaşina pinilor groşi şi a brazilor falnici şi urmaseră drumul către miazăzi, printre mesteceni şi stejari şi tufărişuri, vânând ca să mănânce şi urmând albia izvoarelor ca să-şi potolească setea lor şi a animalelor. Relwigg deschidea coloana, cu ochii aruncând lumini albastre în umbra pădurii, apoi îl urma tânărul prinţ-Ruald, cu Sarehm puţin în spate şi de-a dreapta, atât cât îi îngăduia poteca îngustă şi cât avea lărgime pentru braţul drept să arunce lancea la un ceas de cumpănă, apoi caii de povară şi de schimb, apoi Rhuggin şi Ohwald şi Brenmar. Cel din urmă călărea Kreh, cu securea cu două tăişuri sprijinită de-a curmezişul, pe umărul şeii înalte, cu coada strânsă în pumnul drept, gata pentru aruncare. Urechile luptătorilor prindeau toate murmurele pădurii, descifrându-le ca pe-o simfonie complicată. Văzuseră în multe locuri urme ale animalelor de casă, ale turmelor, vetre ale păstorilor, ba, printre coroanele dese, văzuseră şi fumurile focurilor din aşezări mărunte, dar Relwigg îi oprise să se apropie de oameni. Acum intrară într-un luminiş şi Brenmar socoti că se aflau în cea de-a şaisprezecea zi a fugii lor. Erau destul de departe de colibele şi puterea lui Schepp? Brenmar era doar cu un an mai mare decât Ruald şi prinţul îi era frate de lapte, căci Reldda, mama lui, îl hrănise cu laptele ei pe Ruald după ce Wagrina sfârşise sub copitele şi coarnele zimbrului pe care voia să-l vâneze… Avea încredere nemărginită în steaua prinţului şi-n priceperea şi puterea lui Relwigg, fiul fratelui tatălui său. Ca frate de lapte cu tânărul prinţ, avusese parte de îngrijire şi educaţie aleasă, îl urecheaseră aceiaşi preceptori şi magisteri aduşi de la Vindabona sau Argentium. Îl chinuiseră cu latina şi matematica şi istoriile cezarilor, dar toate astea se dovediseră utile când, intrat în garda marelui rege Raggle, făcuse pe tălmaciul când regele primea solii. Numai Ruald se putea întrece cu el în pricepere şi faima lui crescuse peste măsură. Lumina păru să-i orbească când ieşiră de sub pădure şi în faţa lor se întinse coasta golaşă a muntelui scund. Relwigg ridică mâna stângă şi coloana se opri.
– Ce nu-i nevoie să stea la vedere, ascundeţi sub blănuri, soarele luceşte în oţeluri şi-n alămuri şi ne vesteşte soiul de departe. Nu ştim ai cui supuşi sunt oamenii locului, nu ştim peste ce duşmani vom da… De vorbit, vor vorbi cu oamenii doar Înălţimea Sa, prinţul, sau fratele nostru Brenmar, ceilalţi vom asculta de la ei desluşirea vorbelor. Bani avem din belşug, dar nu ne vom arăta cheltuielnici, căci nu suntem destul de mulţi ca să nu ne pese de nimic. De celelalte ne vom îngriji când vom da de ele…
– Pentru celelalte avem astea! râse gros Ohwald, cel mai puternic dintre ei, bătând cu palma uriaşă peste lama lată de la şold. El intrase în garda regală după ce răsucise, sub ochii regelui, lama unui topor din oţel. Nu cunoscuseră pe nimeni să nu cadă sub pumnii lui, cu toţii fiind convinşi că era întruparea ciocanului de luptă al vechilor zei ai neamului lor.
– Nu vom sări la bătaie decât de va fi nevoie. Am fugit ca să găsim aliaţi şi să ne-ntoarcem să-i frângem spinarea trădătorului, nu să ne facem duşmani…
Un cal de povară se ridică în două picioare şi securea lui Kreh reteză capul năpârcii care se unduia pe bolovanul de alături. Rhuggin, cel mai priceput la cai, se aruncă jos din şeaua înaltă şi linişti animalul, apoi îl cercetă atent.
– Nu l-a muşcat, dar e bine să căutăm alt loc de popas. Am auzit şuieratul multor şerpi în locurile astea şi nu-mi place să am de-a face cu lighioanele astea.
Căutară drumul şi merseră multe mile de-a lungul său. Într-o râpă, puţin după ceasurile amiezii, zăriră câteva zeci de oi şi un copilandru zdrenţăros care le păzea. Stătea rezemat cu umărul într-o tulpină tânără de carpen, jupuită de coajă şi pârlită la foc, fără să-i vadă, cu degetele alergând sprintene peste fluierul din care scotea sunete dulci, tânguioase, cum nu mai auziseră marcomanii. Se apropiară, atenţi să nu-l sperie, dar strădania lor fu zadarnică, căci un câine flocos şi iute, nu prea mare de statură, începu să-i latre sălbatic. Copilandrul se răsuci spre ei, scăpând fluierul şi prinzând ciomagul în care stătea rezemat cu amândouă mâinile. Ca să-şi facă curaj, îl roti deasupra capului. Relwigg râse şi-i făcu semn lui Brenmar să vorbească cu păstorul. Acesta încercă să se facă înţeles cu avara şi cu bruma de grai a pecenegilor pe care-o ştia, dar copilul ciuli urechile abia când prinse câteva cuvinte gepide şi latine. Ruald îşi îndemnă armăsarul mai în faţă şi începu să vorbească în latină, iar copilul dădu semne că pricepe. Răspunse şi el la întrebările care i se puneau, iar Relwigg îşi întrebă tovarăşul tălmăcitor:
– E latin? Roman?
– Nu, e localnic, dar pricepe latina şi vorbeşte un dialect vulgar, presărat cu vorbe de-ale gepizilor. Spune că este un oraş la mai puţin de cinci mile de aici, pe malul fluviului…
– Fluviu? Ce fluviu? Nu se simte aerul umed al niciunei ape mari.
– Şi totuşi, Relwigg, îl întrerupse prinţul, asta spune păstorul. Mai spune că oraşul este mare, probabil vreun fort, căci are garnizoană şi magister.
– Asta înseamnă că nu se află sub puterea gepizilor…
– Aşa înţeleg şi eu, mai degrabă este un avanpost latin, poate cel mai nordic dintre ele. Sunt convins că aici vom găsi aliaţi pentru ceea ce plănuim noi.
– Atunci să nu pierdem vremea!
Oştenii îşi îndemnară caii şi-l lăsară pe copilandrul păstor cu oile şi cu câinele lui, nedumerit că străinii nu-i luaseră oile şi-i lăsaseră viaţa, aşa cum n-ar fi făcut gepizii trimişi de stăpânii avari să culeagă birurile. După vreo două mile, de pe coama lină a unui deal, zăriră fluviul maiestuos şi castrul destul de mare ce se ridica într-un clin al albiei largi. În dreapta acestuia, se ridica turnul mare, mai nou decât celelalte ziduri, iar la schelă erau acostate două galere de negoţ şi-o galeasă de război. Nu puteau desluşi flamurile, nici armele şi armurile străjilor, dar erau convinşi că aşezarea nu se afla în puterea gepizilor…

Tags: , , , , , , , , ,

One Response to “RĂSĂRITURI ALBASTRE 1”

  1. Anonim says on :

    …tinerii luptatori, asa presimt eu, s-au apropiat de un fort de pe malul fluviului Da Na Re…fluviul purtator de nori…povestea pe care a-nceput-o autorul este veche, asa de veche incat multi dintre cititorii ei vor face eforturi sa inteleaga timpii in care se-ntampla…este momentul acela plin de mister al „no man`s time„, un timp al nimanui, asa cum exista si un spatiu al nimanui…, in locurile in care traim noi azi, noi cei care avem mintea incetzoshata de telenovele si manele, de povesti cu printele de tip Luciu si Bianca lu` Bote-, au fost alti oameni, in vremuri memoriale, oameni puternici si aprigi, care au trait, gandit, sperat, iubit, urat…si toate astea le faceau sub acelasi cer, linga apa cea mare pe care noi o ignoram cu superioaritatea omului modern…ceea ce m-a surprins foarte placut sunt numele personajelor, numele acetea sunt grele precum sabiile si topoarele lor cu taisuri duble…
    …presimt, ca un neam de-al Alchimistului ce sunt, ca se anunta fapte de arme teribile, povesti de iubire de inalta si aleasa traire…
    …felicitari si multumiri Autorului pentru hotararea de a reincepe un nou roman…

    Valentyn Vaskaly ot Alchimia

Leave a Reply