CRONICA SÂNGERIE 27

03.26.12

Era supărat, dar nu spusese pricina nimănui, nici măcar lui Vaskaly, care-l simţise şi care încercase să-l descoasă când se întorsese de la Consiliul de Război. Ca niciodată, acolo, între cavalerii mândri, îmbrăcaţi ca de paradă, răbufnise şi-l întrebase răspicat pe von Maghenau la ce-l mai chema dacă nu ţinea cont de părerile lui. Se simţea străin între oamenii aceia, cărora le scăpase vieţile şi le salvase onoarea lângă apele învolburate ale Mies-ului. Poate că într-adins la Consiliul ăsta Jiri Mladcek nu fusese chemat, ca să nu aibă cine să-i susţină opiniile. Alois von Blick îl ascultase cu atenţie, în ochii lui văzând o undă de simpatie şi o aprobare mută, dar când se supusese la vot, cavalerul păruse că este foarte interesat de ţesătura complicată a pânzei cortului lui von Maghenau… Nu-i plăcea cum fusese întocmită tabăra, cum fuseseră tocmite schimburile de strajă, cum fuseseră adunaţi toţi caii oastei la un loc, iar tunurile şi pulberea puse în centru… Singurul noroc al oamenilor lui era că fuseseră aşezaţi lângă ţarcul cailor, dar într-o margine şi-la început-mulţi se arătaseră nemulţumiţi de această vecinătate, căci mirosul balegii şi al urinei era greu, iar căldura umedă dintre pădurile dese aducea valuri de muşte grase, verzi-albăstrii… Curmase murmurele cu o singură privire apăsată de otrava de smoală a ochilor săi. Acum stătea în faţa cortului, treaz, fără somn, deşi stelele se aprinseseră de multă vreme pe bolta senină. Era complet echipat, în arme, aşa cum stătuse, nopţi şi zile la rând, pe zidurile Constantinopolelui cu aproape patruzeci de ani în urmă… I se părea că-i simte lângă el, umăr la umăr, ca atunci, pe Carol, pe Giustiniani Longo, ba chiar i se păru că aude râsul demonic al lui Rigasso şi parcă văzu mersul ferm al lui Hagen. Ştia că toţi se duseseră de multă vreme, că oasele lor se transformaseră în pulbere sau cuibare pentru viermi şi şterse cu dosul palmei, apăsat, cu duşmănie, ochiul drept care i se zbătea sălbatec. Se sprijinea în paloşul greu, pentru două mâini, când simţi puterea unei umbre lângă umărul drept…
– Tu eşti, Gherby?
– Eu, viteazule, cum m-ai simţit?
– E o putere în aer care nu-mi place, e groasă, face aerul să se mişte cu mii de forme şi n-am mai simţit-o niciodată… Scoală oamenii! Dă ordin să înşeueze caii şi să fie gata, să stea în formaţie, dar descălecaţi, ca să nu obosească animalele. Pedestraşii şi servitorii să stingă focurile şi să fie gata. Fără zgomot, leule…
– Ce duşman ne pândeşte, viteazule?
– Moartea…
Gherby îşi întinse faţa într-un zâmbet sinistru…
– Ăsta nu-i duşman, viteazule, e prietenul nostru cel mai bun… Mă duc să împlinesc poruncile. În scurtă vreme, fără să vadă mai mult decât umbre mişcându-se cu repeziciune, Primo ştiu că poruncile-i erau împlinite. Câţiva cai fornăiră, se auzi clinchetul unor bucăţi de harnaşament şi al câtorva arme ciocnite, dar mai mult nu tulbură liniştea nopţii. Lângă căpetenie veniră Beck din Scolden, orbul Bord cu copilul Verri, Valentin Vaskaly şi capelanul Francisco. Ceilalţi erau alături de oamenii lor, numai Gerlack porni spre centrul taberei, la tunurile lui, care fuseseră puse laolaltă cu celelalte, alături de oamenii lui. Toate focurile fuseseră stinse în partea lor de tabără şi liniştea absolută făcea să se creadă că adormiseră cu toţii. Un pădurar îi aduse calul înşeuat şi Primo mângâie armăsarul între urechi şi pe coamă, iar acesta îşi duse botul la subţioara stăpânului. Lup stătea lângă piciorul orbului Bord, dar picioarele din faţă i se înfipseseră în pământ, coama-i stătea zburlită, iar ochii roşii priveau în întunericul de smoală de sub copacii pădurii. Trecu mai bine de o jumătate de ceas şi părea că toată firea căzuse în somn greu, odihnitor…
– Ce aşteptăm, comandante? îndrăzni Vaskaly, cu glas subţiat de atâta tăcere apăsătoare…
– Asta! rosti Primo, arătând spre latura cea mai îndepărtată a taberei de unde izbucniră urlete de groază şi unde se iscă vânzoleală cumplită. Tot acolo se aprinseră şi bobotăi mari de smoală care luminară tabăra şi pe cei care-i atacau. Primo se aruncă în şa dintr-o mişcare, ca-n vremea tinereţilor duse şi vocea sa bubui în urechile sutelor de luptători.
– Pedestrimea în triunghi, la centru! Lăncile plecate, scuturile în pământ! Buchwald în flancul stâng, Flaggel, flancul drept, Gero şi Gherby la mine!!! Cine se apropie de rândurile noastre, că-i prieten sau duşman, îl daţi morţii! Arcaşi, gata de tragere…
– Cu ai noştri ce avem, Înălţimea ta? îndrăzni Beck din Scholden…
– La vreme de noapte, cu oştenii amorţiţi şi buimaci de dulceaţa somnului, ne pot da peste cap… Pe urmă, chiar omorând câţiva dintre ei, e bine să-i întoarcem la luptă… Vor muri mulţi, dar nu toţi, iar cei ca noi, vor scăpa… Să sune trâmbiţele şi să bată tobele! Dacă dobitocul ăla înfumurat m-ar fi ascultat, acum am fi avut tunurile aici, continuă cu voce mai scăzută… Şiruri învălmăşite de soldaţi se aruncară asupra lor, dar Swigge şi Arfuid Stroch îşi struniră oamenii care-i primiră cu lăncile plecate, ieşite dintre zidul scuturilor grele, iar Brechwina doborî vreo doi dintre fugari; ceilalţi căutară scăparea înspre flancul lor stâng, căci în dreapta era ţarcul cailor, iar animalele începură să se zbată înnebunite de larmă şi de urlete, făcând învălmăşeala şi mai mare. Din înaltul şeii, Primo îi văzu pe atacatori şi-i auzi… Erau soldaţi din oastea regulată, mulţi şi tari, care vorbeau într-o limbă pe care n-o pricepea. Comandantul lor stătea sub poala pădurii, era mărunţel, îmbrăcat într-o armură de preţ, cu panaşul coifului de un verde viu, ca o otravă, aşa cum aruncau bobotăile de smoală lumina lor asupra lui. Rar ridica mâna cu buzdugan de preţ şi dirija atacul… Ungurii! gândi Primo, care privea cu admiraţie atacul acela perfect organizat şi ştia că pagubele vor fi uriaşe, dacă mai avea să fie viu cineva în zorii acelei zile ca să ţină socoteala…Văzând că nu pot trece peste oamenii săi, câţiva dintre fugari se pregătiră să se bată şi se aşezară în ordine la adăpostul suliţelor pedestrimii lui Swigge şi a lui Arfuid Stroch. Cei mai mulţi erau numai pe jumătate echipaţi, dar înţeleseră că doar aici au o şansă să scape cu viaţă. Vreo trei ofiţeri sosiră călare şi printre ei îl recunoscură pe Alois von Blick.
– Îngăduie, domnia ta, să lupt alături de oamenii voştrii!
– Unde ţi-e stăpânul care părea atât de priceput?
– Dacă nu-i mort, probabil că a rupt-o la fugă, rânji castelanul de Karstadt.
– Şi de ce nu l-ai urmat?
– Oi fi eu sărac şi-oi depinde de punga lui, dar nici laş nu sunt, domnia ta. Pe urmă, am cam obosit să tot alerg de colo-colo… Îngăduie să lupt aici, alături de domnia ta, şi-ai să vezi că nu sunt aşa de ticălos cum ţi-am părut…
– Fie! Strânge-ţi oamenii aici, în spatele liniilor, cu faţa către spatele frontului, gata de marş şi de luptă!
– Adică ne pregătim de fugă? Crezi că totul e pierdut aici?
– Atacul ăsta este prea bine coordonat, ca să nu pornească şi din partea astalaltă! Cine ar lăsa portiţe de scăpare când poate să-şi răpună complet adversarii? Căpetenia aceea, spuse arătându-l pe comandantul împlătoşat care coordona atacul, nu mi se pare nici naiv, nici pripit…
– Bine, dar mulţi oameni de-ai noştri au fugit printre copacii pădurii, pierzându-se prin râpe şi tufirăşuri…
– Tare mi-e teamă că acolo-i aşteaptă o moarte mult mai cumplită decât aici… Aşează-ţi oamenii, domnia ta, vom vedea mai târziu dacă am sau nu dreptate!
Cu o înclinare scurtă a capului, Alois von Blick dădu pinteni calului pe care-l întoarse în loc şi plecă să-şi rânduiască oamenii. În cele din urmă, comandantul străin se ridică în şa şi-şi aruncă privirea asupra lor. Lătră scurt câteva ordine şi-o formaţie grozavă de călăreţi cu aripi metalice prinse de umerii platoşelor porni către cu lăncile plecate. Pământul părea să se despice sub galopul cailor şi Primo trecu în faţa liniilor, învârtind paloşuil greu deasupra capului. Călăreţii grei ai lui Buchwald şi katfracţii lui Flaggel se aliniară de-a dreapta şi de-a stânga. Trebuiau să frângă elanul atacatorilor, altfel aceştia le-ar fi măturat pedestrimea, iar pe ei i-ar fi dat peste cap! Cornul lui Flaggel slobozi mugetul care venea parcă din străfundurile Iadului, iar ei porniră ca un zid de fier, ca o pedeapsă înfricoşată, ca o perdea de ură… Pe loc rămaseră pedestraşii, arcaşii, haiducii lui Gherby, călăreţii uşori ai lui Gero şi oamenii lui Alois von Blick. Se ciocniră cu valul de atacatori tocmai când slobozeau chemarea la luptă: PRIMOOOO!!! căreia-i răspunseră şi cei rămaşi pe loc, spărgând noaptea în milioane de rugăciuni şi blesteme. Nu făcură faţă numărului uriaş, cei mai mulţi muriră, se contopiră cu clisa scârboasă de sub picioarele cailor, dar câţiva, cu Primo şi Flaggel şi Buchwald între ei, trecură prin zidul de fier, făcură o voltă largă şi se întoarseră să sprijine efortul oamenilor lor. Galopul dezlănţuit al duşmanilor fusese domolit şi atacul îşi pierduse oarecum din intensitate, chiar dacă fu de o ferocitate cum nu mai văzuseră, Săgeţile slobozite din arcuri nu prea aveau efect, platoşele groase ferindu-i de moarte pe atacatori. Gero dădu strigăt mare, oamenii lui îl preluară şi cavalerul îşi purtă oamenii într-o cavalcadă disperată, sinucigaşă, atacând duşmanul din flanc. Pedestrimea preluă în plin şocul confruntării, suliţele se frânseră, zeci de cai se prăbuşiră cu burţile sfârtecate, zdrobindu-şi sub ei călăreţii prinşi în carapacele de oţel ale armurilor, dar în cele din urmă fură spârcuiţi. Grupuri mari se apărau disperate, dar haotic, încercând să reziste cât mai mult. Atunci, dinspre spatele lor se auziră urletele sălbatice şi atacul gloatelor de răsculaţi, înarmaţi cu ţăpoaie şi coase, îmblăcii şi furci şi topoare, făcu să li se ridice părul în cap celor ce supravieţuiseră şocului confruntării cu husarii de fier. Păstrându-şi cumpătul, Alois von Blick porni să-i şarjeje pe proaspeţii atacatori în fruntea oamenilor săi, ceea ce le dădu un răgaz oamenilor lui Primo să se strângă în jurul comandantului lor. Se formă o linie oarecum regulată, bătrâna căpetenie răcnind să-şi aşeze oamenii în careu. Descălecase şi pe barba albă se vedeau dârele de sânge şi licoarea ochiului drept care i se scursese din orbită, spart de mănuşa de fier a unui husar pe care-l răsturnase din şa. Globul întunecat se mai ţinea în câţiva nervi şi el îl smulse cu mâna înmănuşată, stârnindu-şi o durere cum nu mai suferise până atunci, care-l secă până sub vintre. Gherby şi Gero, alături de Brechwina şi Swigge, veniră lângă căpetenie, în vreme ce Gherby dădu şuier ascuţit făcând semicerc cu oamenii lui în faţa lor. Flaggel vru să descalece, dar Primo urlă ca să se facă auzit:
– Scoate-ţi oamenii de aici şi du-i spre Dobris! Curăţă drumul şi ţine-l deschis, dac-om fi în stare, venim şi noi, dacă nu… Cată-ţi scăparea, aici muriţi degeaba! Vikimgul înclină scurt capul roşu acoperit de coiful cu coarne şi în curând văzură fâlfâirea mantiei din piei de lup, urmată de câţiva zeci de călăreţi, aruncându-se asupra gloatelor prost înarmate, acolo unde von Blick şi oamenii lui făcuseră o breşă. Pe acesta din urmă îl mai văzură când fu doborât din şa în marea de furci şi de ţăpoaie care se îndreptau către ei. Alchimistul şi capelanul Francisco, ca şi orbul Bord se aţineau în spatele căpeteniei rănite, cătând să nu încurce mişcările luptătorilor. Primo răcni ordine scurte şi linia lor începu să se mişte, ca un arici, către drumul dintre culmile păduroase. Se mişcau încet, respingând atacurile gloatelor, tot mai înverşunate şi tot mai greu de respins. Oştenii unguri degajaseră câmpul, plecând în urma fugarilor, sau răscolind tabăra abandonată după pradă… Respinseră câteva atacuri, apoi gloata se strânse şi porni ca la comandă, din toate părţile, ca un val nimicitor, gata să-i copleşească. Un uriaş înarmat cu o ghioagă făcută dintr-un copac mai tânăr, pârlit la foc şi cu bucăţi de fier ascuţit înfipte în măciulia noduroasă sparse coiful lui Swigge, împrăştiindu-i creierii în obrajii celor din preajmă. Gero se repezi să-l sfârtece cu spada, dar se împiedică în maţele unui mort şi se dezechilibră. Uriaşul îşi repezi ghioaga în pieptul cavalerului şi pieptarul de piele întărită bufni înfundat, lăsând să se audă pocnetul oaselor sparte. Un val de sânge ieşi din gura cavalerului care căzu în genunchi. Uriaşul ridică ghioaga să lovească din nou, dar Lup sări şi sfârtecă vintrele atacatorului, deşertând putoarea mocirloasă a maţelor acestuia. Capelanul Francisco se aruncă asupra trupului prăbuşit al lui Gero, în vreme ce Brechwina şi Primo, urmaţi de Gherby şi Vaskaly se repeziră în ajutorul lor. Din partea cealaltă se repeziră zeci de atacatori şi ciocnirea fu sălbatecă, neomenească. Luptători de primă mână se luptau cu o mulţime de atacatori îndârjiţi de atâta moarte şi de sânge şi de spaimă. Umăr la umăr, Primo şi Brechwina făceau prăpăd, într-o înfricoşătoare roată a morţii. Partea dreaptă a căpeteniei era păzită de Gherby, în vreme ce flancul stâng al fecioarei era apărat de Khasim. Un hârşcâit de coasă se auzi şi capul Brechwinei căzu retezat, iar valul de atacatori îl copleşi pe Primo. În colţurile gurii îi apăruse o spumă roşiatică, care i se întindea pe barba albă, iar faţa îi era acoperită de sângele izvorât din orbita scursă şi de sudoare, în vreme ce în lumina neagră a ochiului rămas teafăr îi lucea nebunia, făcându-l înspăimântător, ca un duh al morţii. Aproape că fu răsturnat de trei atacatori înarmaţi cu ţăpoaie, dar Alchimistul, care căzuse în genunchi, îl scăpă de o moarte cumplită. Văzu deasupra încălţărilor sparte tendoanele acoperite de jeg ale picioarelor unuia dintre glotaşi şi le reteză cu stiletul ascuţit pe care nu-l folosise decât să-şi taie hălci groase, pe la ospeţe, până atunci. Omul căzu în genunchi şi Lup îi sfârtecă beregata. Pe un alt atacator, cu o ultimă sforţare, Primo îl răsturnă spărgându-i tâmpla cu pumnul, iar cel de-al treilea căzu sub jungherele lui Khasim şi Gherby. Păreau pierduţi când se auziră strigătele „Jesus, Marie!” şi călăreţii lui Jiri Mladcek, loviră glotaşii dintr-o coastă, spârcuindu-i şi cătându-şi scăparea pe drumul deschis de oamenii lui Flaggel. Asta fu de ajuns pentru oamenii lui Primo să se regrupeze şi să scape sub arborii mari. Bătrâna căpetenie se retrăgea încet, sprijinindu-se în paloşul uriaş ca-ntr-un toiag, Vaskaly se târa vomitând, sprijinit de subţiori de capelanul Francisco, iar orbul Bord şi copilul Verri târau trupul moale, cuprins de convulsii, al lui Gero. Urma le-o păzea Lup, cu spuma turbării curgându-i dintre colţii în care clefăia sângele celor pe care-i ucisese… Într-un târziu, când zorii căzură peste câmpul acoperit de leşuri, umbra şi răcoarea pădurii îi primi ca o izbăvire…

Tags: , , , ,

One Response to “CRONICA SÂNGERIE 27”

  1. Anonim says on :

    …ingrozitor si minunat! lupta asta, are ceva de Armaghedon, este descrisa cu o arta a amanuntului si a preciziei mortii cum rar am citit…minunatia vine din aceasta atenta observatie a faptelor iar parte cumplita a capitolului vine din sentimetul ingrozitor pe care-l ai ca cetitor: totul este in zadar, finalul este inevitabil…am parcurs de 2 ori textul si m-am simtit cumplit de obosit, de parca eu insumi as fi trait toata lupta…un capitol absolut reusit!

    cam. Levantin

Leave a Reply