Primo şi celelalte căpetenii ascultau atenţi vorba domoală a bătrânului preot Jurek din Klatonice, care le povestea cum se văzuse el într-o clipită cu avutul strâns într-o viaţă risipit de urgia năvălitorilor şi cum abia scăpaseră cu viaţă când Gero şi oamenii lui se iviseră pe neaşteptate…
- De aceea, Luminăţiile voastre, mă încredinţez în mâinile voastre şi la fel pe cei doi orfani care-mi sunt nepoţi şi care n-au mai rămas decât cu zdrenţele de pe ei şi puţinul calabalâc din căruţe, precum şi cu credinţa în veşnica mântuire… Bătrâna Kulenka lăcrima în barba tremurândă pe care i se vedeau două fire de păr sur, în timp ce preotul Karel ridicase ochii la cer şi-cu mâinile împreunate-murmura rugăciuni fierbinţi către o putere care nu-şi arăta voia şi blândeţea…
- Spui că Tachov a fost cucerit, sfinţia ta? Vocea lui Primo nu trăda îngrijorarea, aşa cum se aşteptau toţi, ci doar grija căpeteniei de a cunoaşte fiecare amănunt…
- Flăcările se vedeau de la noi, Luminăţia Ta, de la Klatonice. În Tachov se aflau puţini oşteni, mulţi dezertaseră şi se aşteptau întăriri de la Ebendorf. De la doi fugari care au trecut prin Klatonice, dându-ne de veste să ne strângem avutul şi să ne izbăvim cu fuga zilele şi puţinul avut, am înţeles că doar puţin peste două duzini de soldaţi se mai aflau sub comanda baronului von Urhm, comandantul garnizoanei, când au atacat gloatele… Au rezistat mai bine de două zile, dar se zice că breasla postăvarilor l-a pus pe Zachary Zlocha, cel mai sărac dintre ei, să deschidă noaptea porţile, ca să nu sufere toţi târgoveţii pentru încăpăţânarea baronului şi a soldaţilor lui. Garnizoana a fost măcelărită, iar pe von Urhm l-au răjghinat cu caii, pe urmă au dat foc târgului şi am înţeles că Zachary Zlocha juca tontoroiul pe prispa casei breslei postăvarilor cu capul starostelui breslei agăţat la gâtul său…
- Asta-i soarta nepricepuţilor care se amestecă în treburile oştenilor! Războiul are legile lui, iar noi suntem judecători aleşi… mârâi Primo.
- Pe preotul Jurek şi pe nepoţii săi am să-i primesc în casa mea, Înălţimea ta, şi am să-i dau îngrijire frăţească, căci se află zdruncinat de drum şi de spaima prin care a trecut… Vorbele preotului Karel erau mai hotărâte decât s-ar fi potrivit, iar bătrâna Kulenka zâmbea fudul, căci se şi văzuse stăpână peste gospodărie doldora de oameni, abia aşteptând să-şi vâre mâinile uscate în calabalâcul din căruţe…
- Ba preotul şi nepoţii lui, ca şi servitorii lor, sunt oameni slobozi şi-dacă vor vrea-pot pleca oriunde li se năzare. Loc de popas, până s-or întrema, au din belşug, apoi vor face ce vor…
- Şi unde ar putea să se ducă? izbucni bătrâna Kulenka…
- Mi-am pierdut obiceiul să răspund muierilor ţâfnoase, dar pentru că ne-aţi fost, de nevoie, gazde şi pentru părul tău alb, am să-ţi răspund femeie! Am să trimit câţiva oşteni cu ceva pradă ce ni se cuvine din dreaptă împărţeală, dar şi cu căruţa ce va duce rănitul nostru, către aşezarea de unde ne-am pornit la luptă. de-aici până la Mitterteich e cale de mai puţin de trei zile la pas, apoi până-n aşezarea noastră întărită nici două zile nu vor face. drumul cred că-i ferit de necazuri, dar voi avea grijă să-i cer lui Gherby unul din oamenii lui care să meargă cu convoiul acesta. N-avem niciun spor să-l cărăm pe Rinaldo după noi, nu-i putem avea grija şi nici lui nu-i fac prea bine hurducăturile drumului. În satul nostru îl va obloji Virula. Dacă vor, preotul, nepoţii lui şi servitorii pot merge acolo, căci loc mai sigur pe lume nu ştiu să fie în clipele astea. Preotul Jurek se arătă bucuros de a merge în satul de care-i vorbea ciudata căpetenie cu plete albe şi ochi neguroşi, mai ales că firea aspră a preotului Karel nu-l prea îmbia la şedere, aşa cum nu-l îmbia nici bărbia bătrânei Kulenka, de pe care parcă-i făceau în ciudă cele două fire de păr sur.
- Aşa vom face, Luminăţia Ta!
- Nu-mi mai spune Luminăţia Ta, popo, că nu sunt înnobilat şi-din câte se vede, voi muri fără să am cinstea asta…
Când focurile se aprinseră vesele sub cerul înnegurat şi scuturat de ploile care-i amărâseră, oştenii începură sporovăiala veselă lângă cazanele cu terci de mei sau de orz în care presărau brânză tare sau bucăţi de slănină. Lângă focul lui Primo, Vaskaly şi Swigge ascultau duşi pe gânduri sunetul ciudatului instrument cu coarde ciupite de orbul Bord care îngâna cuvintele neştiute şi neînţelese ale unui cântec ce-i înfiora. Copilul Verri se juca cu un tăciune pe care-l arunca dintr-o palmă în alta spre nedumerirea lui Lup, în vreme ce capelanul Francisco se descălţase de sandale şi cu o custură boantă îşi cioplea unghiile degetelor de la picioarele crăpate.
- Unde-i lupanul cel tânăr? bubui din întuneric vocea lui Flaggel şi în curând îl văzură pe uriaşul viking apropiindu-se de foc cu un burduf pântecos la subţioara stângă. Astăzi, comandante, îţi cer îngăduinţa să deşertăm mititelul ăsta căci ne despărţim de-un prieten. Cu toate îngrijirile Virulei, hrana bună şi aerul tare al muntelui, nu ştim când îl vom mai vedea pe fratele Rinaldo călărind scară la scară cu noi. Da unde-i Gero, că el a fost eroul zilei şi el trebuie să golească primul pocal cu mied!?
- Dă târcoale prispei casei parohiale, rosti vesel Valentin Vaskaly, şi am credinţă că ar da toate firitiselile tale pe-un zâmbet de-al fetiţei cu ochii albaştri pe care-a scăpat-o din mâinile tâlharilor. Norocul lui Rinaldo de-a se întoarce acasă l-a întristat pe micul nostru prieten, căci cu convoiul va pleca şi Marenka… Aşa că vikingule, n-ai decât să bei cu noi ceea ce se află în pântecosul burduf şi-ţi fac încredinţare că am să mă străduiesc să ţin şi locul lui Gero, ca să nu te simţi nedreptăţit…
Mâncară din terciul aspru, îndulcit cu felii lungi de slănină afumată şi mestecară din turtele tari de orz, pe care le muiară cu sorbituri lungi din burduful adus de Flaggel, sporovăind şoptit sau ascultând cântecul pe care nu-l înţelegeau, murmurat de orbul Bord… Într-un târziu, de foc se apropie Brechwina, cu tinichelele armurii zornăind înfundat. Privirile oştenilor se ridicară către uriaşa fecioară a lui Wulfin din Moldt.
- Ce s-a întâmplat, Brechwina? întrebă Primo, dând glas nedumeririi tuturor.
- Nimic, Înălţimea ta, doar că cer îngăduinţa să conduc eu convoiul către aşezarea de care spuneai. Am să-i duc pe oameni în siguranţă şi-am să mă întorc cât de repede voi putea, căci are să-mi fie călăuză cărarea de sânge pe care aveţi s-o lăsaţi… Cu mine n-am să iau decât şase pădurari de-ai mei. Ei şi cei trei servi ai preotului îmi sunt de ajuns, ca să nu mai pun la socoteală călăuza dată de Gherby…
- Am să vi-l dau pe Khasim, se auzi vocea lui Gherby, care se apropiase, după cum îi era obiceiul, neauzit. E şiret şi mortal ca o viperă a nisipului… N-a greşit niciodată drumul…
- Aşa să fie, Brechwina! Ia binecuvântarea părintelui tău şi pregăteşte-ţi oamenii. Mâine, către prânz, porniţi, iar spre seară vom lua şi noi drumul Tachovului. Avem de judecat pe unii şi de îngropat pe alţii acolo…

Cu mulţi ani în urmă, Mircea Lucescu era, pentru mine, modelul suprem în ceea ce priveşte fotbalistul perfect, ajuns antrenor de super-succes. Acum nu mai este! Perseverenţa cu care-l atacă pe vatmanul tramvaiului care l-a accidentat, deşi este conştient de faptul că bietul om este complet nevinovat, ne relevă parte hidoasă a unui om bolnav după succes facil, care nu poate să-şi asume răspunderea pentru greşeli. De ce spun succes facil? Pentru că în Italia n-a reuşit să se impună, deşi a antrenat mai mult de zece ani… N-a făcut-o nici când a avut la dispoziţie o super-echipă cum e Interul lui Moratti, nici când a avut sub comandă super-jucători ca Hagi sau Răducioiu. S-a distins în Turcia şi Ukraina, dar la cele mai puternice echipe din campionatele respective. Niciodată nu şi-a tratat cu respect adversarii, i-a atacat cum a putut, beneficiind şi de suportul unei prese parcă subjugate. Asta, deşi Sdrobiş, de exemplu, relevase multe aspecte negative din cariera fostei extreme dinamoviste. Acum toate ies la iveală, iar riposta antrenorului este una urâtă, lipsită de eleganţă, care nu-i face cinste. Din păcate, nici nouă, celor care l-am admirat…