Niciodată n-au fost balcoanele sălii de şedinţă a Camerei Deputaţilor la fel de pline ca săptămâna ce tocmai s-a încheiat… Dacă acolo s-ar fi înghesuit amărăştenii care suferă că nu trec mai repede legile care să le îndulcească viaţa, care să ajute la curăţarea ţării de cămătari, violatori şi ucigaşi, delapidatori şi tot felul de alte zdrenţe umane, sau reprezentanţii ONG-urilor care au interes în promovarea unor proiecte sociale, n-am fi avut nimic de obiectat, dar aşa… Ei, bine, la balcoane au luat loc ALEŞII OPOZIŢIEI, oameni care, în marea lor majoritate, în toamna lui 2008 făceau parte din bagajul de voturi al PUTERII, acum contestatari a tot ce se poate contesta. Asta nu-i normal, mai ales că pentru schimbarea de roluri de la ales la chibiţ s-a făcut fără absolut nicio diminuare salarială. S-au auzit glume subţiri, la care s-a râs gros, s-a făcut caterincă, ce mai, ca în vacanţă! Adică, domni şi doamne, noi i-am trimis pe glumeţii ăştia în Parlament ca să se distreze? Da’ de ce când au făcut salariaţii de la Celrom sau de aiurea grevă n-au primit şi ei drepturile salariale întregi? Măcar ei exercitau treaba asta cu greva din rărunchi, din ficaţi, din ce vreţi dumneavoastră, din profundă nemulţumire şi din amar de neajunsuri. Domnii care fac caterincă la Parlament, da’ o botează „grevă”, râgâie de prea-plini, deschid tabletele scumpe şi verifică cum le merg afacerile, mai văd un filmuleţ porno, mai admiră bucile demisionarului Boc, mă rog, chestii alese, care nu stau la îndemâna fraierilor ce revendicau păstrarea slujbelor remunerate cu sume echivalente cu cheltuiala parlamentarilor grevişti pentru seminţe de bostan, fistic, ciungă şi ce-or mai morfoli ei în timpul şedinţelor, ca să n-adoarmă… Ei, vedeţi, asta-i diferenţa dintre amărâţii, care sunt mulţi, şi îmbuibaţii care-şi permit grevă remunerată la greu. De unde? Din truda „amărâţilor”, că de-aia-s mulţi, că-s proşti!

Frumoasă şi motivantă sărbătoare, mai ales pentru cei cu sufletul tânăr, care simt nevoia să iasă din gerurile şi zăpezile iernii, mai întâi cu zâmbetul victoriei sufleteşti. Căci ce altceva decât o victorie a sufletului este dragostea faţă de un apropiat al tău? Aşadar, vom vorbi despre fapte de iubire pură, care ne-au impresionat în această perioadă… Primul ar fi că familia regală a României s-a mărit simţitor, chiar dacă niciuna dintre fiicele ex-regelui nu a născut şi nici nu s-a căsătorit între timp!!! Cum a fost posibil? Pe calea Justiţiei, evident, căci Înalta Curte de Casaţie a recunoscut calitatea de moştenitor a fostului rege Carol al II-lea a prinţului Paul de România, fiul lui Mircea Grigore Lambrino, primul născut al defunctului monarh! Ţinând cont de mult trâmbiţatele calităţi de altruism, de omenie, al lui Mihai I nu ar trebui să mizăm pe dragostea sa pentru nepotul său, acum recunoscut legal de cea mai înaltă instanţă din România? Aşa ar fi corect, chiar dacă asta va deschide infinite discuţii pe seama succesiunii şi a moştenirii unei averi dintre cele mai însemnate din lume… Ce contează câţiva pumni de „cocoşei”, sau câteva lăzi (?), pe lângă omenescul şi înălţătorul sentiment al iubirii faţă de aproapele tău? Tare aş vrea să văd, ca expresie a acestui sentiment, pe principesa Margareta sărutându-şi sau măcar îmbrăţişându-şi verişorul atât de îndelungată vreme respins. Al doilea gest al unei iubiri la fel de mari ar fi cel al domnului Crin Antonescu, viitorul anunţat candidat la preşedinţia României, faţă de dosul dezvelit al domnului ex-premier Emil Boc! Cum altfel am putea interpreta gestul crinului de a intra în direct la o emisiune cu şi despre piţipoance, pentru a comenta „dotările” ex-premierului, în miez de noapte? Acum nu ştiu dacă comentariile prezidenţiabilului au fost dezbătute, mai întâi, cu propria consoartă, care, nu-i aşa, şi-ar fi putut forma, pe cale de comparaţie, o părere avizată, cert este că electoratul are să ţină, fără nicio îndoială, seama de comentariile somnorosului lider al USL! Acum, doar aşa, spre o normalizare a comportamentului de bieţi muritori care suntem: după preceptele USL ce-ar trebui să facem când ne ducem la duş-să mergem înfofoliţi în costume de schiori ca să nu ne pozeze vreun dezaxat şi să nu cădem victimă comentariilor atenţilor voyeurişti? Mă rog, n-o să fim atât de răutăcioşi şi o să punem totul doar pe seama dragostei pe care o arată unii dintre semenii noştri pentru ceilalţi, indiferent de sexul lor… Dincolo de toate astea rămâne fericirea de a fi fost martorul apariţiei soarelui care promite să topească imensa plapumă de zăpadă ce a căzut peste noi şi de a face, cu plăcere, faţă unei promisiuni despre care nici nu mă gândesc să vă vorbesc!

Am tot avut zăpadă în iernile ultimilor ani, dar ca în anul acesta, parcă niciodată atât de multă… Chiar dacă autorităţile n-au fost prinse nepregătite, ca în urmă cu peste 4-5 ani, probleme majore s-au ivit, totuşi. Bineînţeles că unele au fost exagerate, iar altele au fost provocate chiar de… oameni. Bunăoară, pentru că nu toţi cetăţenii au înţeles să cureţe trotuarele, iar unii manageri au crezut că treaba asta e mult prea… grosieră pentru obrazul lor subţire, oamenii au început să se deplaseze pe… carosabil, îngreunând traficul rutier şi aşa desfăşurat cu dificultate. Că unele persoane se şi deplasau sfidător, în grupuri compacte, continuând şueta din birouri sau din vestiare, este altă treabă, supărătoare, desigur, dar care nu poate fi corectată printr-un simplu material de presă… Să vorbim puţin, însă, despre problemele exagerate. Un prieten primar îmi povestea cum un cetăţean a sunat la 112 şi la televiziunile locale, reclamând faptul că nu mai poate ieşi din ogradă din cauza nămeţilor şi că a terminat şi proviziile, că în sat nu se aduce pâine, iar primarul nu-şi face datoria! Evident, avide de senzaţional, televiziunile şi-au trimis oamenii, bine că nu au apucat şi cei de la ISU să o facă, pentru că au cerut confirmări de la Primărie. Care era realitatea? Uliţa pe care locuia reclamagiul fusese curăţată chiar cu vreo două ore înainte de apelurile telefonice lansate de pricinaş!!! Treaba cu proviziile era una reală, numai că, din spusele localnicilor, confirmate de funcţionarii Primăriei, reclamantul are o suprafaţă de teren pe care n-o cultivă, dar încasează banii de la APIA, el fiind preocupat doar de a asigura o prezenţă constantă prin cârciumile comunei, deşi are abia aproape 50 de ani! Mai spun gurile rele că demersul său telefonic a fost stimulat chiar de viitorul contracandidat al actualului primar! Ei, vedeţi!? E uşor să naşti probleme, mai ales că nu vei suporta consecinţe, dar asta-i o chestie veche la români. Că primăriile, mai ales cele comunale s-au descurcat greu, e o treabă certă, dar nici nu cred că toate resursele bugetelor locale, şi aşa destul de… „subţiri” trebuie consumate doar pentru utilaje de deszăpezire. Ce Dumnezeu, doar nu trăim în Laponia!

Abia se terminase slujba de dimineaţă; era duminica şi soarele strălucea pe cerul fără niciun nor. Femeile se minunau de cât de frumoasă fusese Liturghia slujită de preotul Jurek din Klatonice, aşa cum nu fusese niciodată pe vremea când în mica bisericuţă slujea capelanul Francisco. În mica piaţă din faţa locaşului sfânt, Brechwina cu pădurarii care-i rămăseseră şi Khasim stăteaua gata să încalece pe caii pregătiţi de drum. Doi dintre pădurari mai ţineau de căpestre încă doi cai de povară, care în loc de şei aveau petrecuţi de-a curmeşiul spinărilor late saci cu provizii proaspete. Virula îndesase în ei turte, carne afumată, peşte sărat şi afumat, ciuperci uscate şi altele câte crezuse, după ştiinţa ei, că le sunt de folos bărbaţilor aflaţi în încleştarea războiului. Bătrâna îl trăsese de poalele hainei pe haiducul care se pregătea să încalece şi îl adusese cu urechea lângă buzele uscate care-i mărgineau gura ştirbă:
- Ştiu că nu trebuie, Khasim, dar să-i spui omului meu să aibă grijă de toţi flăcăii ăia care-l însoţesc, căci le ducem dorul, iar sălbaticului Flaggel să-i spui că am să-i scot ochii dacă nu are să aibă grijă de omul meu şi comandantul lui, dar şi de micul Gero, căci îl aşteaptă aici floare îmbobocită… Pramatiei bătrâne care se fandoseşte cu ştiinţa lui de alchimist şi de vindecător, spune-i să aibă leacuri pregătite pentru toţi şi să vegheze asupra lor mai bine decât veghează asupra bărdacelor cu bătură, altfel am să-i orânduiesc să bea, câte zile va mai avea, doar venin de guşter împreunat cu sânge de broască râioasă şi bale de vulpe turbată…
- Pe toate am să le spun, doamna mea, dar în privinţa ştiinţei vindecării, stai liniştită, căci avem printre noi unul mai priceput decât bătrânul Magister… Continuară să vorbească şoptit, iar haiducul îi desluşi bătrânei multe dintre cele ce le auzise despre orbul Bord, în vreme ce de Brechwina care aştepta răbdătoare urcată deja în şaua calului, se apropie îmbujorată, Marenka.
- Am să te rog, domniţă Brechwina, să-i dai batista asta tânărului cavaler care m-a salvat… E brodată de mine şi are să-i poarte noroc… Zâmbetul uriaşei fecioare avea ceva bun în el, ceva atât de neobişnuit, cum niciunul din oamenii săi nu mai văzuse…
- Să n-ai nici o grijă, Marenka, am să-i dau batista lui Gero! Nu ştiu cât noroc are să-i poarte, dar ştiu că are să-l bucure peste poate.
- Crezi într-adevăra, că are să se bucure?
- Să n-ai nicio îndoială! Ştiu şi eu să văd lucirile din ochii oamenilor şi chiar dacă nu am mai multă experienţă decât tine în treburile astea, nu-s oarbă… În câteva clipe, descusut pe deplin de către bătrână şi oftând uşurat, Khasim se aruncă în şaua calului şi micul grup porni la trap. Se zoreaua să iasă de sub umbra pădurii până la amiază, astfel încât seara primului popas să-i prindă în câmp deschis, unde primejdia putea fi văzută de departe. Brechwinei îi rămăsese sufletul aninat de perna zăcaşului, dar cugetul ei tare o mâna către locul confruntărilor sângeroase, acolo unde camarazii simţeau nevoia fiecărui braţ puternic. Haiducul o privea în tăcere şi sufletul lui cânta bucuros în căldura grea ce se lăsa să cadă printre ramurile umbroase ale copacilor. Era vesel să iasă de sub cupola lor, căci niciodată nu se simţise la largul lui în locuri închise. Călărea tăcut, încruntat şi vânătorii îl priveau aruncându-şi ocheade furişe. În mintea lor gândeau că cine ştie la ce se gândeşte păgânul ăsta fioros şi la ce planuri ucigaşe îi fuge cugetul. de fapt, sub ochii pe jumătate închişi, alergau privelişti dintr-o copilărie îndepărtată, c-o piaţă de scalvi din Tanger, acolo unde tatăl copilului Khasim fusese răjghinat cu cămilele, înainte ca el şi cele două surori să fie vânduţi unor negustori de sclavi…
- Ghishad’i, Okhary, rosti şuierat haiducul numele celor două fetiţe pe care nu le mai văzuse niciodată, în vreme ce tovarăşii săi îşi făceau, cu limbile, cruci în cerul gurii, înspăimântaţi de puterea vreunui blestem pe care credeau că-l rosteşte, în necunoscuta-i limbă, fiorosul lor tovarăş…
Când soarele se lăsase pe-o coastă, către apus, găsiră loc de popas lângă o fântână în adâncurile căruia zăriră clipocind veselă, apă proaspătă. Găleata şi frânghia fuseseră luate de multă vreme, iar în jurul ghizdurilor nu se vedeau urme de copite sau de încălţări, nici de tălpi goale, semn că nimeni nu poposise de multă vreme acolo, dar asta nu era neobişnuit pentru ei, mai ales în timpurile pe care le trăiau. Un vânător legă un burduf de o frânghie subţire şi îl cufundă spre luciul de apă. După câteva clipe îl scoase umplut cu licoarea limpede şi vru să-i dea calului să bea, dar Khasim îl opri cu un strigăt scurt, veni şi vărsă puţină apă în palmă, o mirosi adulmecă îndelung cu nările lui subţiri, apoi puse pe limbă doi stropi şi numai după aceea lăsă vânătorul să adape calul. Descalecară şi se pregăteau să facă popas cu foc şi tot ce trebuie rânduit, în vreme ce haiducul privea cu ochii mijiţi în cele patru zări…
- Ce nu-ţi place, viteazule?
- E de neînţeles, doamna mea, cum un astfel de loc, cu apă bună, e ocolit şi de oameni şi de animale, mai ales de cele sălbatice… Caii se smuciră sălbatic, gata să-i răstoarne pe vânători, iar hangerul haiducului se înfipse chiar în panglica cenuşie care se apropiase de piciorul Brechwinei. Mâna sa apucă de coadă altă năpârcă, pe care-o scutură fulgerător, zdrobindu-i capul în formă de săgeată de piatra pe care stătea rezemat capul jgheabului scobit în trunchiul unui singur copac. Abia atunci văzură cu toţii colcăiala de sub jgheabul de lemn şi înţeleseră de ce era fântâna aceea ocolită de toţi şi de toate….
- Să mergem, să căutăm alt loc de popas, şuieră haiducul printre buzele subţiri…
- Sunt doar nişte şerpi, Khasim, îi gonim cu foc…
- Nu din locul ăsta, doamna mea. E cuibarul lor, locul în care nuntesc, au să se-ntoarcă… Cât priveşte puterea lor, să nu te amăgească mărimea, sunt veninoşi, în câteva clipe otrava lor răpune un armăsar. Să mergem…
Se aruncară în şeile înalte şi galopară vreme de-un ceas, până ce istoviră caii şi-i simţiră că nu mai tremură nervoşi. Făcură tabără în mijlocul câmpiei şi aprinseră foc vesel, care să gonească sălbăticiunile ce s-ar fi apropiat de tabără. Învelit cu straiul său negru, Khasim murmura scrâşnit, în somn: Ghishad’i, Okhary…, în vreme ce Brechwina aducea rugăciune şoptită pentru vindecare unui bărbat rănit pe care-l lăsase în grija unor mâini meştere…

Se pare că atât a durat suflul USL, alianţa construită cu unicul scop de a-l da la o parte pe preşedintele Traian Băsescu…, până la depunerea mandatului Guvernului Boc! Chiar de la înfiinţarea USL pronosticam iminenta destrămare  a acesteia şi mulţi m-au privit chiorâş atunci. Dincolo de diferenţa dogmatică cele două partide plus trustul de presă care compun USL se deosebesc şi prin genul de relaţii pe care îl au liderii lor cu serviciile secrete. Dacă relaţia lui Felix cu fosta Securitate este mai mult decât mediatizată, iar Crin Antonescu, somnoros şi preocupat doar de freza uşor desuetă pe care-o afişează, nu şi-a făcut timp să colaboreze cu „serviciile”, se pare că Victor Ponta n-a putut risca să debuteze într-un soi de Armaghedon mediatic, operaţiune căreia nici mentorul său, Adrian Năstase, nu i-a făcut faţă cu prea mult succes. În consecinţă, a venit la investirea noului Guvern pentru a-i ridica osanale premierului desemnat!!! Mârâielile sale la adresa lui Traian Băsescu nici n-au mai fost auzite, în schimb s-au auzit clar presupunerile ce au sunat ca nişte promisiuni, cum că Opoziţia ar putea colabora cu noul Guvern… Ce vreţi mai mult? Oricât de libertini, liberalii s-au oţărât şi au ieşit la atac cu declaraţii dintre cele mai belicoase, ceea ce înseamnă că a început, deja, numărătoarea inversă… Nu scriu cu bucurie treaba asta, dar tot ce-a reuşit USL să acumuleze de când s-a înfiinţat, a demolat Victor Ponta cu un simplu discurs! Este drept, acesta s-a întins pe durata a circa 40 de minute…

Ştiu, e o sărbătoare străină, împrumutată după Revoluţie, dar este una universală, care celebrează dragostea, primăvara, iubirea… De aia e bine să fie acceptată. Sigur, cu mâinile tăbăcite de coada lopeţii cu care tot încerci să croieşti drum prin nămeţii uriaşi nu prea-ţi arde de iubire, da e bine să te gândeşti şi la lucruri frumoase, măcar aşa…, de-un moft! Exemplul cel mai bun ni-l dau chiar politicienii de anvergură ai ţării: Victor Ponta îi face declaraţii de fidelitate lui Mihai Răzvan Ungureanu…; dar despre astea în alt material. Important este că, în ciuda vremii vitrege, tot mai vezi câte-o pereche de tineri mergând înlănţuiţi, fără să ţină seama de ger. Asta-i frumos şi-mi aduce aminte de altă iarnă, la fel de grea, la fel de bogată în zăpadă (nu şi la fel de geroasă!), care-a lăsat urme adânci în sufletul meu. Nuuuu, n-am să vă plictisesc cu faptele care s-au petrecut atunci, mai ales că ele au avut efecte doar în ceea ce mă priveşte, dar ţin minte că de „oful” acela m-am eliberat doar după vreo lună, când se vor fi stins şi culorile şnurului de mărţişor… Mă uit acum la oamenii care merg direct pe stradă, sfidând imposibilitatea şoferilor de a frâna la timp, şi mă gândesc: câţi dintre ei au simţit vreodată fiorul sublim al iubirii adevărate? Aaaa, dar să nu cad în latura asta, pentru că, în cele din urmă, mă simt invulnerabil la hachiţele zbaterii inimii, aşa că pot rămâne liniştit în postura de observator! Mai dau o tură de „lopăţit” la mormanele de zăpadă şi mă gândesc că mi-au trebuit mulţi ani să ajung la starea asta de linişte… O singură grijă mai am: vine Dragobetele şi… cine ştie!?

Intrând pe poarta ciudatului sat, Brechwina privea uimită la rânduiala ostăşească, la străjile tari de pe palisada de lemn întărită cu pietre şi pământ şi prevăzută cu podeţ pentru umbletul străjerilor. în cele două foişoare stăteau câte dori arcaşi gata să dea semn de primejdie, iar oamenii care se arătară în întâmpinarea convoiului erau, cu toţii, pregătiţi să facă faţă unei înfruntări sângeroase. Uliţele erau curate, chiar dacă nu foarte largi, iar ei se opriră în piaţa din faţa micii biserici. Rănitul fu coborât cu mare grijă şi Virula orândui, cu mare fermitate, femeile ce aveau să cureţe şi să îngrijească bolnavul—
- Julenka, nu te mai holba şi tu Margulia pune mâna zdravăn, să nu-l scapi, c-atunci am să te otânjesc peste noadă! Nadia, Herula, aduceţi buruienile de leac şi ciupercile galbene, uscate pe care avem să le pisăm şi să le punem peste rănile bietului voinic! Între timp, pădurarii Brechwinei şi cei doi slujitori ai preotului coborâră de pe oblâncurile cailor pe cei trei tovarăşi morţi în confruntarea din pădure, conştienţi că fără ajutorul dat de ciudatul băboi şi de oamenii săi, cu toţii le-ar fi împărtăşit soarta. Atât ei, cât şi cei care le săriseră în ajutor, vorbeau despre vitejia ciudatei fecioare şi ferocitatea haiducului a cărui vorbă semăna cu şuieratul viperei. Nu uitară să le împărtăşească oamenilor din aşezare şi felul în care rănitul aruncase geridul, salvând viaţa uriaşei fecioare, iar poveştile acestea, mult înfrumuseţate, făcură înconjurul satului întărit, codanele şi femeile tinere făâcndu-şi de lucru pe lângă noii veniţi, ca să-i vadă mai bine şi să se convingă de tăria şi curajul fecioarei venite de departe. Starek din Mlada, Dighenis Volomides şi ciungul Luccero se strânseseră în jurul lui Khasim şi-i cereau acestuia desluşiri despre mersul războiului şi despre felul în care se descurcau tovarăşii lor. Mulţi simţeau furnicături în palme şi ar fi vrut să se afle lângă vechii camarazi, să simtă iar mirosul sângelui şi-al oţelului încitat de oasele sfâşiate, al focului şi-al fricii…
- Dighenis, Luccero, v-aţi dat la taifas ca babele!? Glasul cunoscut al Virulei putea ridica a spaimă părul chiar şi de pe-un porc mistreţ, aşa că cei doi se-ntoarseră lângă femeia care băgase frica-n toţi. Orânduiţi casa de oaspeţi să-i adăpostim acolo pe preot şi nepoţii lui. Cei doi servitori vor găsi adăpost bun la grajduri, iar pe viteaza fecioară am s-o iau la mine, să povestim şi s-o îngrijesc, căci pare a fi un suflet delicat… Văzuse frumuseţea fragedă a nepoatei preotului Jurek din Klatonice şi-un gând îi încolţise-n minte, aşa că-l trase pe Khasim dintre bărbaţii care-l înconjuraseră, iar aceştia nu se împotriviră, gândind că are să-i ceară ştiri despre comandantul lor, despre Alchimist şi despre ceilalţi bărbaţi…
- Cui i-a aprins inima codana asta, vulturule din pustiu?
- N-am stat la taifas despre astfel de lucruri, doamna mea, dar după cum am văzut că se îmbujorează când trece Lupul cel tânăr prin preajmă, după cum l-am văzut pe el că se topeşte ca nisipul spălat de valurile mării când o vede, gândesc că-i socoteală de însoţire… Aşa vorbeau şi alţi oşteni din tabără şi gândesc că ei se pricep mai bine decât mine la treburile astea…
- Să nu afle Helena, că-i scoate ochii! Până una-alta, vom griji de ea ca de lumina vieţii copilului nostru… Ia spune, ghiujului bătrân nu i-au lucit ochii după nicio jupâneasă?
- Greu s-ar fi putut întâmpla una ca asta, doamna mea, căci am umblat mai mult printre bărbaţi, doar mândra Brechwina făcând parte din tagma femeiască în toată tabăra. Ea însă, pe lângă faptul că are inima dăruită, cu greu ar putea face să se moaie a drăgosteală inima vreunui bărbat întreg la minte…
- Rinaldo?
- El, doamna mea, da se pare că nu ştie ce flacără a aprins, iar dacă ar şti repede şi-ar sfâşia feşele şi s-ar lăsa pradă morţii… Poate nu judec eu bine, poate altele sunt modele frumuseţii în lumea de care vin, dar aşa cum văd ochii mei şi cum înţelege flacăra sufletului meu, cum arată femeia asta trebuie să arate Djiman, îngerul morţii!
- Ei, hai Khasim, că nu-i dracul chiar atât de negru, poate că fata asta are comori pe care tu nu le-ai văzut…
- Poate, doamna mea, dar am văzut-o punând patru bărbaţi la pământ, îndoind potcoavele în pumn ca pe nişte biete tinichele şi despicând oameni în două cu paloşul acela pe care doar Flaggel şi Primo îl pot mânui cu uşurinţa cu care-l poartă ea. Pentru Swigge sau Starek n-aş băga mâna în foc! Socotesc că toate astea nu sunt decât potop de însuşiri pentru aţâţarea patimilor dintr-un trup de voinic… Virula râse în barba ascuţită, amintindu-şi cum arăta ea în urmă cu treizeci de ani şi cum se luau cei mai falnici paladini în tăişuri pentru ea. Acum, însă, nici Brechwinei nu-i mai putea face concurenţă.
- Timpul e înainte Khasim şi Domnul le va orândui pe toate aşa cum ştie el mai bine, pentru asta n-avem să ne batem noi capul…
- Cum spui, doamna mea! Acum, dacă nu va fi cu supărare, am să mă duc la culcuşul meu, căci simt nevoia să-mi odihnesc oasele îmbătrânite. Ah şi mulţumesc, doamna mea, căci dacă n-aţi fi apărut, cu Starek şi Luccero şi ceilalţi flăcăi, oasele noastre ar fi întunecat poteca acum, iar vulturii şi vulpile muntelui ar fi dat mulţumire tâlharilor pentru ospăţ!
- S-a întâmplat c-am cam isprăvit ciupercile de mâncat şi ne-am zic că după ploile căzute de curând, este tocmai bine de căutat asemena bunătăţi. Cum spuneam, Domnul le rânduieşte pe toate… Acum du-te şi trage-te ca şarpele în gaura lui, sunt sigură că-n câteva ceasuri, de va fi nevoie, ai să fi , din nou, gata de drum…
- Aşa va fi, doamna mea!
Bătrâna mai merse să vadă cum se rânduiau toate ce le poruncise şi o găsi pe Brechwina în casa ei şi-a lui Primo. Fecioara se spălase şi acum o putea vedea fără zale şi fără paloş, cu pletele cânepii lăsate să curgă peste umerii largi. Găsi deplină încredinţare vorbelor pe care i le spusese Khasim şi se gândi cu groază la clipele pe care le va trăi Rinaldo după ce se va fi vindecat.
- Aceea-i o biserică, măicuţă?
- Biserică e fiica mea, da’ nu-mi mai zice măicuţă, căci straiul acela l-am lepădat cu mai bine de treizeci de ani în urmă…
- Am să mă duc să mă rog, căci n-am făcut-o demult…
Paşii i se pierdură în ţărâna curată a drumului dintre case şi pătrunse în prispa mică a bisericuţei, apoi deschise uşa şi pătrunse în răcoarea pereţilor de lemn, care miroseau frumos. Lumina puţină se strecura prin ferestrele înguste, iar cele două icoane de pe pereţi trimiteau lumini aurii din straiele sfinţilor. Brechwina îngenunche, bătu trei mătănii adânci în faţa altarului şi-îngenuncheată-începu să se roage cu voce şoptită, numai că şoaptele sale păreau să bubuie sub tavanul jos:
- Ajută-mă Sfântă Fecioară să-mi împlinesc visul pe care-l are orice fată şi nu mă pedepsi că n-am să-mi ţin cuvântul! Văzând cât de nevolnici sunt bărbaţii pe care-i cunoşteam şi care nu visau decât la zestrea mea, mă jurasem să îmbrac straiul măicuţelor ursuline şi să Te slujesc, pe Tine şi pe Fiul Tău, câte zile mi-aţi fi îngăduit să trăiesc pe pământ! Acum, însă, mă rog să-I dai sănătate alesului meu, să-I vindeci rănile şi să-I îmblânzeşti cugetul, astfel încât să cate cu dragoste la mine, căci altfel nu ştiu ce-am să mă fac! mai închină trei cruci largi, lovind cu fruntea pardoseala de lemn cioplit grosolan, apoi se ridică şi ieşi din mica bisericuţă. Din altar, de-acolo de unde şezuse îngenuncheat, preotul Jurek se ridică şi el, aruncând ochii lăcrimoşi către o boltă pe care-o ştia deasupra sa, dar privirea i se împiedică în tavanul scund…

În cele din urmă…, s-a întâmplat şi a dat Dumnezeu ninsoare ca-n poveşti părând să fi ţesut feerie albă, ca-n poveştile lui Andersen, peste tot Mehedinţiul. Împăcaţi cu soarta, aşa cum se ştiu încă de la începuturi, truditorii pământului gândesc cu speranţă la seminţele puse în toamnă în ţărâna uscată de seceta cumplită… Poate, totuşi… Specialiştii dezbat îndelung şi emit sentinţe argumentate pretenţios: Degeaba, patul germinativ, bla-bla-bla… Va fi, după cum gândesc eu, tot după voia Domnului şi sufletele oamenilor, ştiinţa învăţaţilor dovedindu-se, încă o dată, searbădă în faţa capriciilor naturii. Că drumurile au fost impracticabile o bună perioadă, în ciuda eforturilor susţinute ale celor ce s-au angajat să le ţină deschise, nu trebuie nici să ne mânie, nici să ne surprindă… Căderile de zăpadă au fost uriaşe şi e greu să te baţi cu natura, cu atât mai greu să ieşi biruitor. Dar partea de nord a judeţului este afectată, vorbesc de drumurile ei, nu doar de stihiile naturii, ci şi de îndărătnicia oamenilor! Am văzut cu proprii ochi uriaşele maşini ale firmelor impuse de Marin Condescu să care cărbune pentru termocentrala de la Halânga, firme înmatriculate (ca şi mijloacele lor de transport) în judeţul Gorj, echipate cu anvelope uzate, blocând drumurile, făcându-le impracticabile. Chiar şi reţeaua de drumuri, reparată cu eforturi uriaşe, a fost distrusă de aceeaşi mastodonţi supraîncărcaţi, de multe ori aliniaţi în cozi interminabile pe marginea drumului, aşteptându-i pe lucrătorii de la ARR să-şi încheie programul ca să nu fie forţaţi să se supună „probei cântarului”… Nimeni nu ia nicio măsură împotriva acestora, pentru că sunt angajaţii oamenilor de casă ale sinistrului personaj care este Marin Condescu, atotputernicul lider sindical care face legea în toate, de la licitaţii în economie, la retrocedări sau schimburi de terenuri şi chiar şi în fotbal. Asta-i ţara pe care aţi dorit-o, ăştia-s liderii pe care i-aţi visat? Probabil că nu, dar ce rost mai au întrebările astea acum, când Mehedinţiul se află sub zăpadă, alb şi frumos, ca-n poveştile lui Andersen?

Parlamentarii Opoziţiei au intrat în grevă, ceea ce este corect, din punct de vedere al democraţiei. Sigur, nu ştiu cât de justificat, n-am idee cât de productiv, dar este un mod de luptă democratic… Asta, însă, doar în ce priveşte forma, căci fondul e şubred rău de tot… Nu mă duc spre motivarea acestei hotărâri, ci spre felul în care ea se pune în aplicare. Astfel, distinşii parlamentari ai Opoziţiei protestează prin absenţă de la lucrările Parlamentului, dar nu absentează de la facilităţile pecuniare ale funcţiilor pe care le deţin şi asta nu mai este de înţeles. Domniile lor au anunţat că vor dona indemnizaţiile ce li se cuvin (şi pe care le ridică de la casieriile celor două Camere ale Parlamentului) unor aşezăminte de îngrijire a bolnavilor, unor orfelinate, etc… Haida, de! Cine vă crede, măi, oameni buni? Eu nu zic că o să scăpaţi nişte firimituri şi pe acolo, dar tare nu-mi vine să cred că TOŢI banii ce vi s-ar cuveni în condiţii normale de lucru vor lua calea orfelinatelor şi al aşezămintelor de îngrijire a bătrânilor. Asta ca să nu mai vorbesc de sumele forfetare… O să-mi spuneţi că activitatea birourilor pe care le aveţi în teritoriu nu încetează, dar asta-i altă gogoriţă, este drept, nu doar a voastră, a celor din Opoziţie, ci şi a parlamentarilor Puterii. De ce spun asta? Pentru că la birourile parlamentare din teritoriu sunt angajaţi, de obicei, pe post de secretare, şefi de cabinet, şoferi şi ce-o mai prevede schema unui astfel de birou, tot felul de rude, de amante, de apropiaţi, majoritatea incompetenţi, care se mulţumesc cu jumătate din ceea ce este scris pe hârtie, restul intrând tot în buzunarele largi ale parlamentarilor. Asta ar fi a doua problemă… A treia, că tot vorbim de austeritate, constă în faptul că, din câte ştiu, nici un parlamentar grevist n-a renunţat la sumele ce li se cuvin pentru chiriile locuinţelor de serviciu sau la cazarea de la Hotel Bucureşti… Păi dacă tot nu vă duceţi pe la serviciu, de ce trebuie să staţi, fraţilor, în Capitală? Ăştia nu sunt tot bani care vin din taxe şi impozite? Pentru ăştia n-a asudat tot poporul oropsit? Mă rog, degeaba pun eu întrebări de soiul acesta, atâta timp cât nimeni nu-i trage la răspundere pe cheltuitorii aleşi ai naţiei! Şi uite aşa mai brevetăm un model pentru care-i facem invidioşi pe europeni: greva românească, adică un fel de chiul general retribuit…

De la Mitterteich, pe care îl lăsaseră cu mai bine de două zile în urmă, intraseră sub umbra răcoroasă a pădurilor muntelui. Doar Khasim şi Rinaldo, în scurtele lui momente de luciditate, recunoşteau locurile şi în alte vremuri un singur sunet de corn l-ar fi adus în preajma lor pe Flaggel, stăpânul atotputernic şi sălbatic al pădurii şi al făpturilor ce trăiau aci. Acum, însă, uriaşul viking era dus la război şi ciudatul convoi se înşirase pe poteca îngustă. Mergeau încet, căci orice hurducătură smulgea gemete crunte de pe buzele rănitului, gemete care păreau să rupă bucăţi din sufletul Brechwinei… În frunte mergea Khasim, pedestru, căci ciudatul haiduc nu voia să se apropie de cai. Îl urma masiva fecioară acoperită de platoşa de război şi cu paloşul slobod în mâna dreaptă, călărind o iapă puternică de Meklenburgh. Puţin în spatele ei veneau doi dintre pădurarii aleşi de ea, apoi căruţa care-l ducea pe Rinaldo. Între aceasta şi cele patru căruţe ale preotului Jurek din Klatonice, mergeau servitorii acestuia, călărind cai obişnuiţi, învăţaţi mai degrabă cu hamul şi dârvala, apoi coloana era încheiată de ultimii patru pădurari din grupul ales de Brechwina. Croind poteci noi, pe lângă convoi gonea mânat de neastâmpărul celor 15 ani, Jurkemic, nepotul preotului. Murgul său părea la fel de neastâmpărat ca şi stăpânul, repezindu-se să muşte, în joacă, urechile celorlalţi cai. Obrajii i se îmbujoraseră şi cămaşa i se desfăcuse la piept, iar aerul tare al munţilor părea să-i priască şi lui şi surorii sale, care stătea cuminte, pe capra căruţii, alături de preot şi de servitorul care ţinea hăţurile. Îi strigaseră celui mic să se potolească, dar Brechwina le ceruse să nu mai vorbească tare, căci vorba, chiar şoptită, se rostogoleşte în pădurile de munte, ca un tunet şi încă nu ştiau dacă trebuie să se mai teamă sau nu… Soarele trecuse de jumătatea boltei care se vedea albastră printre coroanele bogate ale copacilor când Khasim se opri în loc şi le făcu semn să oprească caii. Trupul subţire, noduros, înveşmântat în straie negre, al haiducului, părea să fie un ciot de copac rămas să putrezească în mijlocul potecii. Ochii cenuşii ai Brechwinei urmăreau atenţi mişcările haiducului, în vreme ce urechea încordată încerca să prindă şi să desluşească sunetele pădurii. Când văzu că haiducul duce încet mâna la hangerul şerpuit, cum nu purtau decât el şi Ghery, strânse mai bine paloşul în pumnu-i uriaş, petrecându-şi cureluşa de piele a gărzii acestuia pe după încheietură. Cu capul făcu un semn scurt oamenilor săi, care, ca din întâmplare, făcură cerc în jurul căruţelor. Jurkemic se trase lângă căruţa preotului, descălecă şi trecu sub coviltir, unde-şi căută arcul şi tolba cu săgeţi. Deodată, pe nepregătite, pădurea păru că se prăvăleşte peste ei şi de după copaci, scoţând urlete sălbatice, asupra lor se aruncară mai bine de o sută de tâlhari înarmaţi cu ghioage şi fel de fel de arme de strânsură… Unii erau desculţi, alţii aveau picioarele înfăşurate în trenţe, doar câţiva purtând botfori sau cisme. Erau o gloată de strânsură, formată din scursura târgurilor prădate, cei care nu erau luaţi în seamă de nimeni şi nu aveau căutare nici printre răsculaţi, nici în trupele regulate, atâtea câte mai rămăseseră ele. Pe primul care ajunse în potecă îl despică cu hangerul Khasim, lăsându-i maţele să curgă pe iarba verde, pe altul îl despică cu o lovitură curmezişă cumplită Brechwina, un altul muri cu capul zdrobit de armăsarul fecioarei, în vreme ce pădurarii lucrau cumplit cu topoarele. Săgeţile lui Jurkemic îşi atinseră de patru ori ţinta, dar micul grup urma să fie copleşit în câteva clipe de cumpliţii atacatori. Khasim se învârtea ca un şarpe care ucide la fiecare zvârcolire cu veninul său mortal, Brechwina făcea gol în jurul său, mai ales că sărise din şa, lăsând armăsarul slobod şi învârtind cumplitul paloş în cercuri de sânge printre tâlharii cărora nu le venea să creadă că un muritor ca ei putea să facă atâta uciganie. Doi dintre servitorii preotului căzură, apoi veni rândul unuia dintre pădurari, când se auzi sunetul de corn şi toţi întoarseră capul către arborii de unde se auzea chemarea. De sub copaci se arătă cam o duzină de oameni conduşi de o arătare cum nu mai văzuseră niciodată. Părea femeie, cum era înveşmântată cu un strai sur, ale cărui poale le prinsese la cingătoare şi când făcea salturi lungi peste tufişuri, picioarele noduroase i se dezgoleau scabros. Părul sur şi lăţos flutura ca nişte aripi ce-i înconjurau capul din a cărui gură ştirbă ieşeau blesteme înfricoşătoare. În pumnii mari, uscăţivi, strângea un puiet de ulm pe care-l smulsese cu rădăcini cu tot şi pe care-l învârtea deasupra capului. Făptura era urmată de-un uriaş înarmat cu o secure de luptă şi de-un ciung care învârtea în braţul stâng, cel teafăr, un buzdugan cu lanţ, armă înfricoşătoare în mâinile unui mânuitor priceput. Ceilalţi însoţitori ai celor trei, înarmaţi cu topoare şi suliţe, erau mai tineri, dar se arătau bine hrăniţi şi cutezători, după pilda celor ce-i conduceau.
- Virulaaaa!, răcni rănitul care se ridicase în capul oaselor şi strângea în pumnul drept un gerid ce i se pusese la îndemână, în căruţă. Nesperatul ajutor pe care-l primiseră asediaţii frânse elanul atacatorilor, mulţi dintre ei căutându-şi scăparea printre arborii pădurii. Brechwina, însă, făcea cu greu faţă atacului a patru huidume care nu puteau crede că nu pot învinge o femeie, fie ea şi înveşmântată în zale. Când unul dintre aceştia încercă să lovească dintr-o parte cu toporul, se auzi un şuierat cumplit şi tâlharul fu străpuns de la subţioara stângă până la cea dreaptă de geridul aruncat cu ultimele puteri de Rinaldo… Împotrivirea celorlalţi încetă aproape în aceeaşi clipă şi cei care nu fură zdrobiţi de Virula şi oamenii ei îşi căutară scăparea în fugă, printre copacii pădurii. Aţâţată, băboiul continua să răcnească blesteme cumplite, apoi într-un târziu, luându-şi seama, slobozi din cingătoare poalele veşmântului, socotind că nu se cade să vadă toţi oamenii aceia ceea ce soarele nu văzuse decât arareori. Recunoscându-l pe Khasim, un gând cumplit îi fulgeră prin minte şi slobozi un urlet aproape neomenesc.
- Unde-i omul meu, unde-i Gero, unde-i Valentin, unde-s ceilalţi?
- La război, doamna mea, eu am venit s-aduc încărcătură preţioasă, apoi m-oi întoarce lângă ei… rosti haiducul cu voce subţire, înmuiată de efortul făcut. Spunând, arătă cu capul spre căruţa în care Brechwina potrivea căpătâiul rănitului, mângâindu-i fruntea. Ca o vâltoare, uitându-şi povara anilor, bătrâna se repezi spre căruţă şi dintr-o privire îl recunoscu pe favoritul ei…
- Rinaldoo!, ce-ai păţit, puiule? Lasă, nu vorbi, ai să-mi povesteşti tot, acu’ eşti pe mâini bune! Avem să te îngrijim şi să te doftoricim, pe urmă ai să ne spui despre toate isprăvile, căci hodorogul acela, pe care-l ştii, n-a avut grija noastră şi n-a trimis nicio veste de când aţi plecat…

Primo şi celelalte căpetenii ascultau atenţi vorba domoală a bătrânului preot Jurek din Klatonice, care le povestea cum se văzuse el într-o clipită cu avutul strâns într-o viaţă risipit de urgia năvălitorilor şi cum abia scăpaseră cu viaţă când Gero şi oamenii lui se iviseră pe neaşteptate…
- De aceea, Luminăţiile voastre, mă încredinţez în mâinile voastre şi la fel pe cei doi orfani care-mi sunt nepoţi şi care n-au mai rămas decât cu zdrenţele de pe ei şi puţinul calabalâc din căruţe, precum şi cu credinţa în veşnica mântuire… Bătrâna Kulenka lăcrima în barba tremurândă pe care i se vedeau două fire de păr sur, în timp ce preotul Karel ridicase ochii la cer şi-cu mâinile împreunate-murmura rugăciuni fierbinţi către o putere care nu-şi arăta voia şi blândeţea…
- Spui că Tachov a fost cucerit, sfinţia ta? Vocea lui Primo nu trăda îngrijorarea, aşa cum se aşteptau toţi, ci doar grija căpeteniei de a cunoaşte fiecare amănunt…
- Flăcările se vedeau de la noi, Luminăţia Ta, de la Klatonice. În Tachov se aflau puţini oşteni, mulţi dezertaseră şi se aşteptau întăriri de la Ebendorf. De la doi fugari care au trecut prin Klatonice, dându-ne de veste să ne strângem avutul şi să ne izbăvim cu fuga zilele şi puţinul avut, am înţeles că doar puţin peste două duzini de soldaţi se mai aflau sub comanda baronului von Urhm, comandantul garnizoanei, când au atacat gloatele… Au rezistat mai bine de două zile, dar se zice că breasla postăvarilor l-a pus pe Zachary Zlocha, cel mai sărac dintre ei, să deschidă noaptea porţile, ca să nu sufere toţi târgoveţii pentru încăpăţânarea baronului şi a soldaţilor lui. Garnizoana a fost măcelărită, iar pe von Urhm l-au răjghinat cu caii, pe urmă au dat foc târgului şi am înţeles că Zachary Zlocha juca tontoroiul pe prispa casei breslei postăvarilor cu capul starostelui breslei agăţat la gâtul său…
- Asta-i soarta nepricepuţilor care se amestecă în treburile oştenilor! Războiul are legile lui, iar noi suntem judecători aleşi… mârâi Primo.
- Pe preotul Jurek şi pe nepoţii săi am să-i primesc în casa mea, Înălţimea ta, şi am să-i dau îngrijire frăţească, căci se află zdruncinat de drum şi de spaima prin care a trecut… Vorbele preotului Karel erau mai hotărâte decât s-ar fi potrivit, iar bătrâna Kulenka zâmbea fudul, căci se şi văzuse stăpână peste gospodărie doldora de oameni, abia aşteptând să-şi vâre mâinile uscate în calabalâcul din căruţe…
- Ba preotul şi nepoţii lui, ca şi servitorii lor, sunt oameni slobozi şi-dacă vor vrea-pot pleca oriunde li se năzare. Loc de popas, până s-or întrema, au din belşug, apoi vor face ce vor…
- Şi unde ar putea să se ducă? izbucni bătrâna Kulenka…
- Mi-am pierdut obiceiul să răspund muierilor ţâfnoase, dar pentru că ne-aţi fost, de nevoie, gazde şi pentru părul tău alb, am să-ţi răspund femeie! Am să trimit câţiva oşteni cu ceva pradă ce ni se cuvine din dreaptă împărţeală, dar şi cu căruţa ce va duce rănitul nostru, către aşezarea de unde ne-am pornit la luptă. de-aici până la Mitterteich e cale de mai puţin de trei zile la pas, apoi până-n aşezarea noastră întărită nici două zile nu vor face. drumul cred că-i ferit de necazuri, dar voi avea grijă să-i cer lui Gherby unul din oamenii lui care să meargă cu convoiul acesta. N-avem niciun spor să-l cărăm pe Rinaldo după noi, nu-i putem avea grija şi nici lui nu-i fac prea bine hurducăturile drumului. În satul nostru îl va obloji Virula. Dacă vor, preotul, nepoţii lui şi servitorii pot merge acolo, căci loc mai sigur pe lume nu ştiu să fie în clipele astea. Preotul Jurek se arătă bucuros de a merge în satul de care-i vorbea ciudata căpetenie cu plete albe şi ochi neguroşi, mai ales că firea aspră a preotului Karel nu-l prea îmbia la şedere, aşa cum nu-l îmbia nici bărbia bătrânei Kulenka, de pe care parcă-i făceau în ciudă cele două fire de păr sur.
- Aşa vom face, Luminăţia Ta!
- Nu-mi mai spune Luminăţia Ta, popo, că nu sunt înnobilat şi-din câte se vede, voi muri fără să am cinstea asta…
Când focurile se aprinseră vesele sub cerul înnegurat şi scuturat de ploile care-i amărâseră, oştenii începură sporovăiala veselă lângă cazanele cu terci de mei sau de orz în care presărau brânză tare sau bucăţi de slănină. Lângă focul lui Primo, Vaskaly şi Swigge ascultau duşi pe gânduri sunetul ciudatului instrument cu coarde ciupite de orbul Bord care îngâna cuvintele neştiute şi neînţelese ale unui cântec ce-i înfiora. Copilul Verri se juca cu un tăciune pe care-l arunca dintr-o palmă în alta spre nedumerirea lui Lup, în vreme ce capelanul Francisco se descălţase de sandale şi cu o custură boantă îşi cioplea unghiile degetelor de la picioarele crăpate.
- Unde-i lupanul cel tânăr? bubui din întuneric vocea lui Flaggel şi în curând îl văzură pe uriaşul viking apropiindu-se de foc cu un burduf pântecos la subţioara stângă. Astăzi, comandante, îţi cer îngăduinţa să deşertăm mititelul ăsta căci ne despărţim de-un prieten. Cu toate îngrijirile Virulei, hrana bună şi aerul tare al muntelui, nu ştim când îl vom mai vedea pe fratele Rinaldo călărind scară la scară cu noi. Da unde-i Gero, că el a fost eroul zilei şi el trebuie să golească primul pocal cu mied!?
- Dă târcoale prispei casei parohiale, rosti vesel Valentin Vaskaly, şi am credinţă că ar da toate firitiselile tale pe-un zâmbet de-al fetiţei cu ochii albaştri pe care-a scăpat-o din mâinile tâlharilor. Norocul lui Rinaldo de-a se întoarce acasă l-a întristat pe micul nostru prieten, căci cu convoiul va pleca şi Marenka… Aşa că vikingule, n-ai decât să bei cu noi ceea ce se află în pântecosul burduf şi-ţi fac încredinţare că am să mă străduiesc să ţin şi locul lui Gero, ca să nu te simţi nedreptăţit…
Mâncară din terciul aspru, îndulcit cu felii lungi de slănină afumată şi mestecară din turtele tari de orz, pe care le muiară cu sorbituri lungi din burduful adus de Flaggel, sporovăind şoptit sau ascultând cântecul pe care nu-l înţelegeau, murmurat de orbul Bord… Într-un târziu, de foc se apropie Brechwina, cu tinichelele armurii zornăind înfundat. Privirile oştenilor se ridicară către uriaşa fecioară a lui Wulfin din Moldt.
- Ce s-a întâmplat, Brechwina? întrebă Primo, dând glas nedumeririi tuturor.
- Nimic, Înălţimea ta, doar că cer îngăduinţa să conduc eu convoiul către aşezarea de care spuneai. Am să-i duc pe oameni în siguranţă şi-am să mă întorc cât de repede voi putea, căci are să-mi fie călăuză cărarea de sânge pe care aveţi s-o lăsaţi… Cu mine n-am să iau decât şase pădurari de-ai mei. Ei şi cei trei servi ai preotului îmi sunt de ajuns, ca să nu mai pun la socoteală călăuza dată de Gherby…
- Am să vi-l dau pe Khasim, se auzi vocea lui Gherby, care se apropiase, după cum îi era obiceiul, neauzit. E şiret şi mortal ca o viperă a nisipului… N-a greşit niciodată drumul…
- Aşa să fie, Brechwina! Ia binecuvântarea părintelui tău şi pregăteşte-ţi oamenii. Mâine, către prânz, porniţi, iar spre seară vom lua şi noi drumul Tachovului. Avem de judecat pe unii şi de îngropat pe alţii acolo…

Cu mulţi ani în urmă, Mircea Lucescu era, pentru mine, modelul suprem în ceea ce priveşte fotbalistul perfect, ajuns antrenor de super-succes. Acum nu mai este! Perseverenţa cu care-l atacă pe vatmanul tramvaiului care l-a accidentat, deşi este conştient de faptul că bietul om este complet nevinovat, ne relevă parte hidoasă a unui om bolnav după succes facil, care nu poate să-şi asume răspunderea pentru greşeli. De ce spun succes facil? Pentru că în Italia n-a reuşit să se impună, deşi a antrenat mai mult de zece ani… N-a făcut-o nici când a avut la dispoziţie o super-echipă cum e Interul lui Moratti, nici când a avut sub comandă super-jucători ca Hagi sau Răducioiu. S-a distins în Turcia şi Ukraina, dar la cele mai puternice echipe din campionatele respective. Niciodată nu şi-a tratat cu respect adversarii, i-a atacat cum a putut, beneficiind şi de suportul unei prese parcă subjugate. Asta, deşi Sdrobiş, de exemplu, relevase multe aspecte negative din cariera fostei extreme dinamoviste. Acum toate ies la iveală, iar riposta antrenorului este una urâtă, lipsită de eleganţă, care nu-i face cinste. Din păcate, nici nouă, celor care l-am admirat…

Aş putea să încep cam aşa materialul pe care-l aveţi sub ochi: „Iubiţi cititori, sunteţi primii români care aveţi ocazia să aflaţi care a fost adevăratul motiv pentru care doctorul Raed Arafat s-a pronunţat împotriva Legii Sănătăţii…”… Adevărul este că după atâţia ani petrecuţi în presa centrală, am rămas cu prieteni, oameni din branşă, evident, oameni care află ce se întâmplă şi care nu întotdeauna pot, din diverse motive, să publice ceea ce află. În consecinţă, apelează la vechea metodă…: „Sună un prieten”!!! Este drept, nu am prieteni şi printre absolvenţii Academiei de Vopsitori, nici nu folosesc date despre amanţii-şoferi, dar asta este altă discuţie… Să revenim la doctorul Raed Arafat, altfel un excelent practician şi un meticulos manager al Serviciului de Ambulanţă. Conform surselor de care vorbeam, îndelung şi meticulos verificate, Raed Arafat a cerut POSIBILITATEA DE A CANDIDA LA POSTUL DE PRIMAR AL CAPITALEI! Din partea PDL, evident!!! Ezitările şefilor partidului au dus la scandalul cu Legea Sănătăţii… Argumentele lui Raed Arafat au fost destul de subţiri, principalul dintre ele fiind acela că pe Sorin Oprescu doar un doctor îl poate bate. Obiecţia unui lider PDL, cum că Raed Arafat nu se bucură de cine ştie ce notorietate în rândul bucureştenilor a declanşat acţiunea fostului şi actualului subsecretar de stat. Impresionantă demonstraţie de forţă, veţi recunoaşte, întrucât Raed Arafat a obţinut ce şi-a dorit, atât recunoaşterea publică certificată de demonstranţi, cât şi promisiunea că va fi susţinut să candideze pentru postul de primar general al Capitalei! Oricum PDL nu avea un candidat serios pentru acest post… Cam acesta este preţul politic plătit unui om care a vrut să-şi vadă ambiţiile susţinute… Vor mai fi şi alte întâmplări de acest gen, pentru că timpul începe să alerge mai repede, iar noi, ca de obicei, vă vom ţine la curent…

Marius Cilibia

P.S. Ca să nu încheiem deprimant şi să ne referim, totuşi, la judeţul în care trăim, ce-o fi vrut să spună preşedintele PSD, domnul Adrian Duicu, atunci când a zis că are informaţii cum că nu s-au stabilit încă numele candidaţilor PDL la primăria municipiului reşedinţă de judeţ şi la preşedinţia Consiliului Judeţean? Sincer, cred că doar a doua nominalizare îl apasă mai tare, de aceea facem şi noi o consultare publică, aşa, pentru satisfacerea curiozităţii noastre şi pentru informarea zecilor de cititori care ne-au scris pe această temă: cine credeţi că ar trebui să fie candidatul PDL pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi: Marius Bălu sau Andi Nodiţ?