Ca un veşnic admirator al Conului Iancu Caragiale, de la a cărui naştere aniversăm 160 de ani!, stau şi mă minunez nu de cât de mare ar fi fost el dacă trăia în vremurile noastre (pentru că Nemuritorul este uriaş!), ci cu cât aplomb îi copiază personajele contemporanii noştri… Şedinţe de Consiliu Local presărate cu invective şi acuze din cele mai neaşteptate, discursuri bombastice ale unor politicieni care nu cred nici un sfert din ce dau pe gură, îndemnuri la revoluţiune şi gustul amar al revendicărilor eşuate. Peste toate, vedem nonşalanţa aceluiaşi tipar de politician dandanachist, gata să treacă dintr-o tabără într-alta doar ca să-şi păstreze locul în „Coledgiu”…, fiindcă, nu-i aşa?, noi încă de la paşopt… Dacă oamenii ar fi liniştiţi, mulţumiţi şi gata să petreacă la un spectacol de teatru, aş zice că totul este făcut pentru mulţumirea lor, da’ nu-i deloc aşa… Actorii s-au transformat, încet-încet, în figuranţi şi în loc de onorariu primesc un pahar de unică folosinţă umplut cu un lichid searbăd, dar fierbinte, botezat ceai… Între timp s-a aşezat zăpada peste ţară, aducându-le aminte celor ce n-au, că ar fi fost bună nişte căldură în case, nişte haine groase, nişte bucate care să întreţină snaga fiecăruia, dar toate astea se plătesc cu bani, nu cu zeamă aia fierbinte, botezată ceai, ascunsă în păhăruţul meschin, mai potrivit unui rachiu fierbinte, împodobit cu boabe de piper în aburii tăriei lui… Şi uite-aşa, zâmbind strepezit, stai şi te gândeşti că mai potrivit decât frunza care a născut dispute, pentru postura de brand de ţară ar fi fost imaginea Conului Leonida, că reacţiune, slavă Domnului… cât cuprinde…

Ploaia se opri după trei zile şi un soare timid începu să spargă pătura groasă de nori care-şi scuturaseră preaplinul de apă peste locuri şi oameni. Uliţele înguste clefăiau de noroaie şi straiele oamenilor erau îmbibate de apă. În tinda casei parohiale, Gero, Francisco, Alchimistul şi Arfuid Stroch stăteau lângă flăcările vesele ale focului. Mai într-o parte, adăpostiţi sub burca miţoasă, dormeau somn uşor Bord şi copilul Verri, în timp ce Lup se odihnea tolănit pe picioarele lor. Când bătrâna Kulenka ieşi din casă, privirile celor de la foc se îndreptară întrebătoare către ea…
- Trăieşte, doarme acum, dar cred că răul a trecut… Poate că rugăciunile părintelui Karel au ajutat…
- Poate, răspunse Alchimistul, dar dacă ar fi să fac un rămăşag, aş pune şi ultimul bănuţ pe priceperea şi pe leacurile Orbului… Puţini oameni m-au impresionat de când am văzut lumina zilei-şi nu-i puţină vreme de atunci-da puterea şi priceperea comandantului nostru şi harul Obului sunt de ajuns şi pentru alţii, mai umblaţi decât mine…
Bătrâna se îndepărtă murmurând nemulţumită şi se îndreptă către grajdul mic în care se aflau cele două vaci şi cinci capre, averea familiei.
- Acum ai să auzi ţipete şi blesteme, rosti vesel Arfuid Stroch, căci oamenii noştri au muls vacile şi caprele şi au băut laptele, ca să prindă puteri, iar femeia asta n-are ce să mai strângă în ciubărul pe care doarme cu capul un om de-al meu… Aproape că pufniră în râs când văzură cum bătrâna ieşi ţâfnoasă şi cu mâinile goale pe uşa grajdului… Curând, zâmbetele li se şterseră de pe feţe, când îl văzură păşind larg peste noroaie pe Primo, urmat de Beck din Scholden, Swigge, Brechwina, Wulfin din Moldt şi Bregar Panenka. Fruntea bătrânului comandant era neguroasă şi la fel îi era privirea…
- Vremea s-a făcut bună, voinicilor, da încă nu putem pleca. Pământul e moale şi tunurile, precum şi katafracţii noştri n-ar avea spor la mers. Am istovi degeaba dobitoacele… Cu toate astea, avem nevoie de provizii, căci cele câteva zile de ploaie şi leneveală ne-au cam măcinat rezervele. Prin locurile astea ar trebui să găsim tot ce avem nevoie, căci pe aici războiul nu prea şi-a făcut cale… Gero, ai să încaleci şi ai să pleci cu jumătate din oamenii tăi, căci sunt cei mai tineri şi mai uşori, să aduni provizii. Până în seară, te aşteptăm… Socot că peste vreo două zile, când drumurile vor apuca să se zvînte, putem să luăm drumul către Tachov şi de acolo în inima vâltorii…
- Nu-s prea mulţi oamenii pe care spui să-i iau cu mine, Înălţimea ta, pentru o treabă atât de neînsemnată?
- Nu-s mulţi! Am zis că pe aici războiul n-a prea ajuns, da asta nu înseamnă că nu poţi să dai peste cete însemnate de jefuitori. Pe urmă, după atâta leneveală, oamenilor şi cailor, mai ales celor tineri, le face bine o plimbare ca asta…, îi mai dezmorţeşte. Da de ce ţi-e teamă, ce grijă te-ncearcă?
- Nimic alta decât că oamenii mei sunt mult prea tineri, singura campanie la care au luat parte e asta de acum şi mi-e teamă să nu fie prea avântaţi. Suntem o trupă regulată, nu o bandă de tâlhari, aşa că n-aş vrea să-ţi dau prilej să pedepseşti pe vreunul pentru siluire sau jaf… Sângele tânăr poate izbucni oricum şi nu vreau, Înălţimea ta, să-mi pierd oamenii degeaba…
- E bine că ai grija asta. Veghează să nu am prilej de pedeapsă… Pe vremea lui Carol, pedeapsa soldatului era împărtăşită şi de comandant. Un fior trecu prin sufletele oamenilor şi prin ochii comandantului. Gero plecă scurt capul, apoi ridică privirea şi-şi scutură pletele castanii acoperite de boabe mici de apă.Se îndreptă alergând prin băltoace către locul unde erau încartiruiţi oamenii lui şi Lup îl urmă cu salturi lungi şi fâlfâiri vesele ale cozii stufoase.
- De ce eşti aşa de aspru cu băiatul? se auzi vocea puternică, dar blândă a capelanului…
- Pentru că-l vreau teafăr la trup şi la minte şi atunci când din campania asta nu vor rămâne decât poveştile, sfinţia ta. Pe urmă nu strică să se străduiască să se impună în faţa oamenilor lui, iar disciplina n-a făcut niciodată rău, nimănui… Asta o ştii şi sfinţia ta, că doar ai fost lăncier. În scurt timp se auziră fornăturile cailor care-şi frământau copitele în clisa noroioasă a drumului şi se auzi glasul îngroşat al lui Gero care comandă încolonarea şi plecarea la trap întins a trupei. Înaintea tuturor alerga Lup. Ieşiră din hotarele aşezării şi se rostogoliră ca un tunet pe coasta abruptă, către Tachov. Dinadins lăsaseră caii să alerge în voie, ca să-i dezmorţească şi după ce parcurseră vreo două mile, Gero făcu semn ca goana să înceteze. Dădu ordine scurte şi trei grupuri de câte trei călăreţi plecară în trap uşor în trei direcţii. Restul trupei continuă să meargă la pas. Pe la prânz, după ce trecură prin două sate mai mici, de unde luaseră nutreţ şi merinde pe care le trimiseseră înainte, cu escortă de zece călăreţi, spre Tirschenreuth, se opriră între două culmi uşoare, ca o şa, să-i scalde soarele, să mânânce şi să lase caii să-şi tragă sufletul. Una dintre cele trei cete de câte trei călăreţi încă nu se întorsese şi de aici, de sus, Gero putea să vadă până la mare depărtare. Doar către miazăzi privirea i se împiedica de arborii întunecaţi ai pădurii de pin. De acolo se arătară, după mai puţin de un ceas. Erau patru căruţe, învăluite în aburii goanei şi vreo opt călăreţi, între care şi oamenii lor. Lup îşi zburli coama, căci urechile sale fine prinseră hăuliturile grozave ale celor ce-i goneau pe fugari… La mai mult de o sută de stânjeni în spatele fugarilor, ieşiră de sub întunericul codrului şi cei care-i urmăreau, vreo trei duzini de călăreţi ce zoreau să prindă căruţele şi oamenii. Gero slobozi un şuierat scurt şi oamenii se aruncară în şei cât ai clipi. Pe urmă se împărţiră în două cete, ca două aripi ale unui monstru sângeros şi se prăvăliră pe panta înclinată ameţitor. Din goană, Gero struni arcul şi potrivi o săgeată pe coarda întinsă. Când începură să distingă trăsăturile oamenilor, sloboziră strigătul: PRIMMMMMOOOOO! Ca trăzniţi, urmăritorii micului grup de fugari opriră caii şi după un moment uluială, timp în care Gero slobozi săgeata şi unul dintre călăreţii vrăjmaşi bătu larg cu mâinile în jurul său, căzând din şa, întoarseră caii în loc şi o rupseră la fugă, căutând adăpost în codrul din care ieşiseră. Fugarii îşi domoliră goana şi opriră, în cele din urmă, fiind înconjuraţi de călăreţii lui Gero. Caii fugarilor erau acoperiţi de spumă care curgea în bucăţi mari pe iarba umedă… Din prima căruţă coborî şovăitor un bătrân cu strai negru. Se înclină în faţa tinerei căpetenii şi grăi cu voce întretăiată:
- Dumnezeu te-a scos în calea noastră, Luminăţia ta! Eu sunt Jurek, preotul din Klatonice şi în căruţele astea am îngrămădit tot avutul nepoţilor mei, Jurkemik şi Marenka, bieţi orfani a căror mamă mi-a fost soră. Ei şi cei trei argaţi sunt singurele suflete care au scăpat de pârjolul ce a căzut peste noi. Spunând acestea arătă către un băieţandru de vreo cincisprezece ani şi spre o codană cu ochi albaştri, cozi groase, de culoarea paiului de mei la sfârşitul lunii iunie şi gropiţe în obrajii îmbujoraţi. Celelalte cuvinte Gero nu le mai auzi, căci se scufundase în lumina albăstrie din ochii codanei…

Pe vremuri, cam în urmă cu douăzeci de ani, perioada asta era cel puţin la fel de incitantă, dacă nu chiar mai mult, decât cea competiţională! De ce? Pentru că acum se puneau la cale transferurile, acum se consolidau echipele, se numeau sau se confirmau antrenorii. După valoarea jucătorilor transferaţi ştiai dacă echipa favorită se va bate pentru vreun obiectiv important sau nu… Acum, fie grijile cotidiene i-au năpădit pe oameni, fie fotbalul autohton nu mai prezintă atâta interes, pentru că eu n-am mai văzut druckerii strânşi la locurile obişnuite ca să discute, să facă speculaţii sau pronosticuri. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar voi fi mereu convins că dacă am avea un campionat competitiv, fără atâtea scandaluri şi fără atâtea rezultate stabilite în culise sau de către arbitraje dubioase, fanii nu s-ar îndepărta de echipe. Am văzut că s-a întors Cristi Borcea ca să-şi serbeze împlinirea celor 42 de ani şi să dea semne că încă se ocupă de Dinamo! Cât pe ce să-l desfiinţeze proaspăta soţie, care a declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că lui Borcică-butelie îi curge sânge roş-albastru prin vene! Fundamentală eroare, dar unei femei însărcinate, mai ales că e frumoasă, i se iartă multe, chiar şi asta…  Am mai aflat şi de necazul prin care trece fenomenalul Sânmărtean, dar sper că şi acolo situaţia se va rezolva, spre binele nu doar al mijlocaşului vasluian, ci al întregului fotbal românesc. În rest, pregătiri, declaraţii şi multe, multe aşteptări…

De zece zile România trăieşte sub semnul protestelor! Personal, nu cred că, în afara câtorva privilegiaţi, este vreun român care să fie mulţumit de viaţa pe care o duce… Fiecare dintre noi vrea mai mult şi mai bine, dar… Curajul izvorât din nefericire al sutelor de români cu sufletul curat care au ieşit în Piaţa Universităţii, este impresionant. Spun sute, pentru că nu cred în curăţenia mesajului violent al ultraşilor care au ieşit doar ca să facă scandal, sau conduşi de aspiraţii neroade, gen: „… dăm cu ăştia jos şi ne luăm certificate de revoluţionar!!!”. La fel nu cred, ba chiar sunt revoltat din cauza acestei tentative, în demersul activiştilor din Opoziţie de a confisca protestul sincer al oamenilor ajunşi la capătul puterilor. Ludovic Orban a păţit-o de două ori, iar pancartele protestatarilor dovedesc clar faptul că bieţii oameni sunt sătuli de TOATĂ clasa politică pe care o consideră vinovată, fără excepţii, de situaţia în care a ajuns ţara. Văzut ca ultimă variantă pentru câştigarea de capital electoral, protestul s-a vrut exploatat de către liderii USL, care au organizat, joia trecută, un miting politic, dar aceştia n-au reuşit să strângă nici 10.000 de manifestanţi în capitală. Mesajele n-au conţinut nici un element nou şi-să mă iertaţi-aplauzele şi lozincile scandate de proprii membrii de partid nu prea înseamnă nimic, aşa că nici Ponta, nici Crin Antonescu nu s-au ales cu mare lucru după această acţiune. Testul s-a făcut imediat, când „mitingiştii” USL (o parte dintre ei, fireşte) s-au deplasat în Piaţa Universităţii şi, cu excepţia lui Radu Mazăre, au fost primiţi dacă nu cu ostilitate, în cazul unora, măcar cu răceală. În teritoriu, câteva mii de entuziaşti pichetează centrele marilor oraşe, numai că numărul enunţat se referă la întreaga suprafaţă a ţării, altfel, împărţit pe fiecare reşedinţă de judeţ, abia ne dă media unor sute firave de oameni. Ce ne spune asta? Că a murit spiritul revendicativ la români? Nicidecum, ci doar că oamenii, căliţi în atâţia ani de suferinţă, nu mai vor să facă din nemulţumirea lor trepte spre ascensiunea la putere a unor aventurieri. Şi atunci, care este soluţia? Personal, cred că tot dezbaterea politică responsabilă în care să fie implicaţi mai ales TINERII politicieni, pentru că cei bătrâni, cu tot respectul, şi-au arătat, din plin, limitele…

Unirea Principatelor Române din 1859 s-a constituit în primul pas real pentru făurirea Statului Unitar Român. Aşa ar suna o frază seacă, enunţată de la o catedră şcolară, dar evenimentul implică mult mai mult decât atât. Spiritul naţionalist care a marcat Europa mijlocului de veac XIX, a avut ecou şi pe meleagurile moldo-valahe, scoţând în evidenţă figuri proeminente de reformatori ai naţiei, precum Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Galaţi şi primul domnitor al Principatelor, dar şi a unor diplomaţi de excepţie, reprezentaţi de un politician abil precum Mihail Kogălniceanu. Este drept că, mai târziu, domnitorul a vrut să semene tot mai mult cu Napoleon al III-lea, împăratul francez care a protejat şi încurajat poporul român în aspiraţiile sale pentru autodeterminare, dar, până atunci, el a reformat, cu curaj, sistemul politic, sistemul de învăţământ, cel juridic, cel bancar, oştirea română şi sistemul agrar. Marii latifundiari români (de industriaşi încă nu se putea vorbi!), s-au văzut dezbrăcaţi de giubele, raşi de bărbi şi dezlipiţi de narghilele, dar şi deposedaţi de mari suprafeţe de teren care au trecut în proprietatea ţăranilor, ţiganii au fost dezrobiţi şi averile mănăstireşti secularizate. Dincolo de memorie şi de prinosul de recunoştinţă, actul de la 24 Ianuarie 1859, are şi semnificaţii politice pe termen lung: Independenţa, Marea Unire şi dezvoltarea industrială a ţării. Fără primul pas, nici celelalte n-ar fi fost posibile… Acum citesc şi aflu tot felul de întâmplări din viaţa primului domnitor al Principatelor, întâmplări menite să arunce cu noroi peste Principele Celor Mulţi. Va fi avut Alexandru Ioan multe păcate, dar a avut şi o imensă dragoste faţă de popor şi o demnitate cum numai la puţini politicieni din ziua de astăzi mai vezi. Deşi invitat în ţară, după abdicare, ba chiar ales deputat de Mehedinţi în Parlamentul ţării, a preferat să nu-şi dezonoreze semnătura de pe Actul Abdicării şi să moară sărac printre străini. Asta n-ar trebui uitat, ba chiar, din când în când, amintit…

Victor Piţurcă nici măcar nu neagă faptul că ar fi tatăl copilului dansatoarei Vica! El se arată deranjat doar de faptul că i-a produs o stare de disconfort soţiei… Declaraţiile sale vis-a-vis de acest caz nu sunt nici spectaculoase, nici vehemente, nici triviale. Un comportament aproape normal… Foarte vehemenţi, însă, au fost fraţii Becali, această pată de noroi de pe obrazul sportului românesc. Ioan, cel mai bătrân dintre ei, s-a dovedit a fi şi cel mai violent, deşi nu-şi dă seama că a îmbătrânit şi că răutăţile făcute, de-a lungul anilor, i-au risipit şi bruma de credibilitate pe care o mai avea. Puţini dintre adevăraţii fani ai fotbalului au uitat scenele violente la care a supus-o pe celebra Jeannine, pe vremea când aceasta era iubita lui Răducioiu, dar şi accesele de furie ale acestuia prin studiourile televiziunilor care-l tot invită în speranţa unui nou scandal care să le mai ridice cota de piaţă… Una peste alta, Vica, poate fără voia ei, s-a transformat într-un soi de port-stindard al femeilor vânturate şi abandonate de această pestriţă lume a fotbalului românesc… O fi rău, o fi bine, rămâne să vedem…

Ploaia cădea rece şi deasă, cu stropii grei, aşa cum cădea în munţii ăştia la începutul fiecărei veri. Traversaseră Naabul pe la Neurath, după ce trecuseră de Welden, de unde luaseră căruţa grea, acoperită cu coviltir din piele chiar din grajdurile burgmeissterului. sub acoperişul de piele, la căpătâiul lui Rinaldo, stătuseră când Bord, avându-l alături pe copilul Verri, când Alchimistul, când capelanul Francisco, când Brechwina. Era de mirare cum fecioara uriaşă era în stare de atâta gingăşie când se apropia de căpătâiul bolnavului. La început făcuse febră mare şi capelanul rostise rugăciunile morţilor, convins fiind că italianul nu va mai apuca multe răsărituri de soare. Încrezător se aflase numai orbul Bord şi alte câteva suflete, printre care şi Alchimistul, dar şi Gherby, fiara sângeroasă care, după ce văzuse cum degetele orbului se mişcă pricepute peste pielea înfierbântată a rănitului, aducând alinare şi domolind focarul, se apropiase şi luase mâna uscăţivă a nevăzătorului. Nimeni nu ştia ce simţise fiecare dintre ei, dar, într-un târziu, faţa haiducului se luminase ca de-un soare puternic, deşi se aflau în amurg, buzele sale murmuraseră cuvinte neînţelese de ceilalţi şi dusese mâna Vindecătorului la fruntea sa… Cu toţii se miraseră, chiar şi Valentin Vaskaly care încercase să-l descoasă apoi pe fiorosul său învăţăcel, dar acesta se retrăsese, aşa cum îi era obiceiul, într-o latură a taberei, îşi strânsese picioarele sub el şi căzuse în muţenie. Târziu în noapte, tulburând somnul celorlalţi, haiducul slobozise trei strigăte, ca un răcnet de fiară înjunghiată, pe urmă adormise într-un somn greu, de plumb… Acum, urmând cursul Naabului, ajunseseră la Tirschenreuth, iar Swigge căutase casa parohială, cea mai cuprinsă şi mai arătoasă din aşezare. Cu mare grijă îl purtaseră pe Rinaldo de sub coviltirul muiat de stropii de ploaie în casa primitoare, sub ochii măriţi ai lui Karel, preotul şi ai surorii sale, bătrâna Kulenka. Ceilalţi rămăseseră afară, găsindu-şi loc pe sub şoproane şi polate. Primo poruncise strajă straşnică, fiindcă intraseră în pământurile cuprinse de vâlvătaia războiului… La căpătâiul bolnavului rămăsese Brechwina, dar curând adormise şi ea, iar bătrâna Kulenka ştergea, din când în când, cu o cârpă muiată în apă rece, fruntea şi pieptul cuprins de dogoare ale rănitului. Pe prispa casei parohiale, în faţa unui foc la care-şi uscau picioarele, şedeau Alchimistul, Gero, capelanul Francisco, Bord din Ţara Lupului Alb şi copilul Verri.
- Bine c-am trecut Naabul la Neurath, altfel, cu ploile astea, cine ştie cum ne descurcam… rosti Gero cu voce scăzută, parcă atent să nu tulbure liniştea rănitului din casă…
- Mare meşter e în ştiinţa războiului căpetenia noastră! Are un simţ special, simte primejdia, alege ce-i bine şi totul aşa de firesc, de parcă un copil ar frânge o surcea… Nedumerirea şi satisfacţia Alchimistului erau împărtăşite şi de ceilalţi…
- Ia spune, Bord, continuă Vaskaly, cum spuneai că se trăîia în ţara aia de unde zici tu că vii? Ce fel de oameni sunt pe acolo şi cum îşi duc traiul?
- Ar fi multe de spus, Învăţatule, dar pentru asta trebuie să ne întoarcem la vremurile de demult, dacă vrei ca să ştii cum sunt oamenii aceia, de ce au fost atât de puternici şi de ce sunt oropsiţi acum…
- Putem s-o luăm de la începutul începutului, noaptea e lungă şi după cum se arată vremea, nici mâine şi nici ziua cealaltă n-o să ne mişcăm de aici…
- Pământurile de la nord de marea şi sfânta apă a Istrossului până la munţii de aur sunt mai bogate ca toată partea asta de lume, iar bărbaţii şi femeile din neamul Getailor erau cei mai frumoşi şi se trăgeau direct din zeii cei vechi. Pentru că mulţi râvneau pământurile şi bogăţiile lor, la sfatul Marilor Înţelepţi de pe Muntele Sfânt, Getaii i-au ales pe cei mai buni prunci şi i-au dat Învăţaţilor să-i transforme în Dahha, luptători-lupi, care să-i apere şi care nu se închinau decât zeilor vechi şi poporului lor. Profanii le-au spus daci şi dintre ei s-au ales, mai târziu, regii pământului. Este mult de spus, Înţeleptule, dar luptătorii de care-ţi vorbesc erau puţini faţă de mulţimea şi puterea armatelor Romei, aşa că, în cele din urmă au pierit, nu înainte de a umple coamele dealurilor şi munţilor, pajiştile câmpiilor şi apa râurilor cu sângele cuceritorilor…
- Din breviarul meu ştiu că dacii au ajuns fie ostaşi, fie sclavi la Roma…
- Nici oamenii de atunci, nici breviarul tău de acum n-au ştiut întregul adevăr! Getaii s-au ridicat la luptă, cu Dahha, luptătorii-lup în frunte, dar romanii au crezut că sunt toţi la fel, daci, cum le spuneau ei. Dintre Dahha niciunul n-a supravieţuit şi nici n-ar fi avut cum. Ei juraseră credinţă unui singur neam şi nici n-ar fi avut cum să iasă din pământurile lor, ei numai acolo puteau să trăiască… Ceilalţi pământeni, însă, plugari, pescari şi păstori, vânători sau pădureni, căutători de aur în munţii sacri sau în apele râurilor mici, îndârjiţi de ardoarea cu care se băteau luptătorii Dahha, s-au luptat şi ei vitejeşte, uimindu-i pe veteranii Romei. Dintre ei s-au ales sclavii duşi în Forum şi luptătorii care au albit cu oasele lor, apoi, fruntariile Imperiului cel vechi.
- Ce s-a întâmplat apoi? fu curios Gero…
- Anii au trecut ca fumul şi poporul căzut în sclavie s-a stins în valurile popoarelor ce au trecut peste ei, după ce fuseseră abandonaţi de puterea Romei. au trecut marcomanii şi suabii, apoi goţii, gepizii, vandalii, hunii, longobarzii, slavii şi ungurii, care au urmat avarilor şi cumanilor. Au mai fost şi alte neamuri, dar cine le mai ştie numele, căci n-a rămas nimic nici în cronici, nici în inimile oamenilor, după trecerea lor. S-au dus ca vântul şi au venit mereu alte popoare, la fel de lacome şi de sângeroase ca cele dintâi… Cine le mai ştie numărul sau numele…
- Ce s-a întâmplat cu pământenii, de ce spuneai că sunt oropsiţi?
- Învăţatule, ei plătesc preţul trecerii la altă Lege, au uitat taina Muntelui Sacru şi s-au rupt de Zeii cei vechi, uitându-i în tainiţele lor şi pe Marii Înţelepţi. Ăsta le este blestemul. Din când în când, amintind de nemuritorii Dahha, se mai ridică câte un neam de luptători şi numele lor fac să îngheţe sângele din vinele celor ce calcă pământurile acelea în copitele cailor. La schimbările de lună, în anii aleşi, care se numără din patru în patru, apele râurilor se roşesc, aducând aminte de cei ce s-au dus, iar lupii născuţi atunci au blana albă, dar oamenii au uitat de ce se întâmplă asta…
- Iar tu, tu Orbule, eşti păstrătorul vechilor taine?
- Povestea mea e una ciudată, tinere luptător şi nu cred că noaptea aceasta este aşa de lungă ca să cuprindă două poveşti…
Cuvintele se stinseră odată cu tăciunii focului şi sforăitul Alchimistului se topi în măcinarea măruntă a şuvoaielor subţiri ce alunecau de pe acoperişul înclinat al casei parohiale. Când capelanul Francisco ieşi pe uşa scundă, ca să-şi întindă oasele şi să respire aer curat, luptătorii dormeau lângă jarul stins. Zorile muşcau flămânde din negurile nopţii şi la marginea aşezării se auzea clefăitul picioarelor străjilor în noroiul ţarinii…

Nea Sandu, un şantierist bătrân din îndepărtata şi mult prea agitata mea tinereţe, mi-a povestit, cu peste două decenii în urmă, o întâmplare halucinantă. Avea un coleg, un om liniştit şi modest, care venea la muncă făcând naveta dintr-un sat destul de îndepărtat. Lucrau la o mare întreprindere constructoare de utilaje şi maşini. Bietul om, Curea pe numele său, se trezea în fiecare dimineaţă la orele 3, ca să prindă RATA, să intre pe poarta întreprinderii la 7 fără un sfert… De întors, ajungea acasă pe la 8 seara, că autobuz de întoarcere nu avea decât la 6… Până atunci îşi omora timpul la câte un bufet sordid, tapetat cu iz acru de băuturi ieftine trezite, fum de ţigară şi glume groase, de oameni nevoiaşi… Aşa a dat în patima beţiei… Asta nu-l împiedica să fie cel mai bun sudor din uzină. Când era la treabă, Curea tăcea şi muncea. Şi muncea bine… Rareori, în pauzele de masă, răspundea moale la câte o glumă. În rest asculta… Cum pe timpul comuniştilor se tot organizau concursuri profesionale, pe ramura lui Curea a început să tot adune la premii, judeţene, regionale, naţionale, iar dulapul său metalic din vestiar a ajuns să fie tapetat, pe dinăuntru, cu sclipirea elegantă a diplomelor lipite pe tabla rece. Rezultatul a fost că mai-marii de la judeţ au luat măsuri de urgenţă: l-au făcut membru de partid, transformându-l în „tovarăşul” Curea! Cum, însă, la şedinţele de partid, la care Curea se prezenta conştiincios, ca la serviciu (chiar dacă pierdea autobuzul şi rămânea să doarmă pe vreo bancă din parc, după ce se aghezmuia bine), era obiceiul să mai şi fie criticat vreun tovarăş, mai toţi luaseră obiceiul de a înfiera năravul de a bea fără de măsură al bietului Curea… Şi uite-aşa, o dată pe lună, Curea se prezenta să audă cum i se disecă năravul şi ce exemplu prost dă el cunoscuţilor, colegilor şi tinerilor ucenici din uzină. Bietul om asculta, pământiu la faţă, fără să scoată o vorbă… Ba unul mai curajos îl critică şi pentru faptul că nevasta începuse să-i cam umble cu alţii, mai ales că bietul Curea lipsea cam mult de acasă… Acesta, curajosul, ceruse referinţe la organizaţia de partid din comună şi aşa aflase despre năravurile nevestei sudorului… La vreo săptămână după tărăşenia asta, conducerea uzinei se dădea de ceasul morţii pentru că livrase unui beneficiar o piesă importantă care la primele probe după montaj… crăpase… Importantul obiectiv industrial nu putea fi pus în funcţiune (festivitate la care trebuia să participe şi unul dintre cei mai vechi şi mai importanţi miniştrii ai lui Ceauşescu), fără piesa respectivă. Aşadar, trebuia trimisă o echipă de specialişti care să repare, la faţa locului, piesa… Păi, îl trimitem pe Curea!, zisese inginerul şef. Zis şi făcut, aşa că trimiseră după sudor. E în concediu de odihnă!, veni răspunsul din secţie. Cum să-l cheme, că n-avea telefon instalat la ţară, la el? Şi uite-aşa, se suiră în maşina de serviciu, un GAZ vechi (Dacia break nouă nu putea să intre pe drumeagurile desfundate care duceau la satul lui Curea), condus de un şofer ţigănos, care tuşea urât, fost miliţian dat afară din MI pentru că nu avea studii, directorul general, inginerul şef, secretarul de partid pe uzină şi preşedintele de sindicat. Îl găsiră pe Curea stând pe prispă, fumând liniştit şi jucându-se cu un căţel flocos care începu să-i mârâie când intrară pe poarta gospodăriei.

-         Păi bine, tovarăşe Curea, noi ne dăm de ceasul morţii cu producţia, cu termenele, şi dumneata stai în concediu? îl luă tare secretarul de partid. Cine ţi-a aprobat concediul?

-         Tovarăşul director, zise omul liniştit. Eu am făcut o cerere şi a doua zi am primit-o aprobată…

-         Trebuie să pleci la T., să sudezi piesa, că s-a rupt!

-         Nu pot, tovarăşe, sunt în concediu şi am de rezolvat două sarcini de partid! Eu nu mă joc cu lucrurile astea, aşa că mi-am luat concediu… Şi pe anul acesta şi pe anul trecut, că nu apucasem să-l iau!

-         Ce sarcini? întrebă uluit activistul…

-         Să mă las de băutură şi să-mi potolesc muierea de curvie! Credeţi că mie îmi e uşor să tot aud cum problemele mele „aruncă o pată de noroi” pe viaţa organizaţiei de partid? Nu mi-e! De aia stau aici, mă ocup de muiere şi nu mai văd sticla… Nici plină, nici goală, că n-am… Vie n-am, că n-am lot personal. Cine să-l muncească? Nici ţuică nu fac, că n-am din ce, pruni, nu, corcoduşi, nu, doar patru meri şi-un păr, başca un vişin care s-a uscat. Ăştia abia dau câteva poame, aşa de gust… Da’ nu cred că-i nevoie de mine…

-         Ba e, că de aia am venit…

-         Păi între ăia care mă criticau pe mine, nu-i niciunul bun de muncă? Ei nu pot rezolva problema, că nu sunt în concediu, ca mine, şi nici n-au darul beţiei sau muierile curve!? Ori le au?

Cei patru s-au uitat în jos, da’ acolo n-au văzut decât pământul bătătorit al prispei… Au mai vorbit, s-au rugat şi în cele din urmă i-au promis lui Curea o garsonieră într-unul din căminele pentru nefamilişti, să nu mai facă naveta, să nu mai trebuiască să piardă timpul prin vreun bufet, ba să stea şi muierea cu el, că pot să-i găsească un loc pe la cantină sau la vestiar, să vină şi ea în câmpul muncii şi să fie sub ochii criticatului… Aşa s-a-nvoit Curea să-şi întrerupă concediul, dar numai dacă dimineaţa erau rezolvate cele două promisiuni. Minunea s-a întâmplat şi Curea a plecat să rezolve treaba la T., ca să poată veni importantul ministru şi să taie panglica la timp. Iar Curea, până a ieşit la pensie, cu câţiva ani înainte de Revoluţie, s-a dus conştiincios şi la uzină şi la şedinţele de partid. De băut, n-a mai pus în gură vreun strop de alcool…

Am mai spus că iarna mi se pare frumoasă doar de sărbători, în rest fiind cuprins de o tristeţe iremediabilă. Din păcate, la recent trecutele momente ale Crăciunului şi Revelionului am fost lipsiţi de zăpadă, aşa că am ratat şi anul acesta reverii pe care mi le-aş fi dorit, măcar pentru reîmprospătarea bucuriilor altor ani şi altor vârste, cu toatele trecute… Au trecut, deci, Sărbătorile, cu soare şi vreme bună, aşa cum nu este normal să fie… N-au fost frumoase pentru toţi, mai ales pentru un poliţist comunitar care s-a trezit ameninţat, din senin, de o fostă doamnă consilier judeţean (care, atunci când se recomandă, când îşi declină funcţia UITĂ SĂ SPUNĂ CĂ NU MAI ESTE CONSILIER JUDEŢEAN!!!!). Stimată doamnă M, declinarea unei funcţii ce nu vă aparţine, pe care nu aveţi dreptul să o exercitaţi, este infracţiune şi se pedepseşte penal! Dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-l pe fostul miliţian D şi o să vă lămurească… Ştiţi dumneavoastră de ce pe el şi nu pe altul… La Orşova, primarul Brăgaru a fost suspendat din funcţie, în ciuda promisiunilor pe care le primise din partea consilierilor Opoziţiei, că va fi susţinut. Nu ştiu cum se face, dar ori de câte ori trebuie să dea dovadă de unitate, USL Mehedinţi pierde din pricina câte unui membru care… „comite” o greşeală!? Involuntară, desigur… Ştiţi care a fost scuza invocată de către „greşitoarea” de serviciu? Că e blondă şi a priceput mai greu… Asta e, cum spuneam, tristeţile astea hibernale produc o grămadă de necazuri…

Mircea Lucescu a început prost anul 2012! Un accident de circulaţie, produs din vina sa exclusivă, l-a trimis pe patul spitalului… Se mai întâmplă din astea, veţi zice, dar la 66 de ani, marele antrenor nu mai este sportivul puternic care lustruia ghete de aur pentru Dudu Georgescu… Sincer, nu asta mă îngrijorează, ci reacţia aproape inexistentă a fanilor fotbalului românesc faţă de suferinţa tehnicianului lui Şahtior. De ce s-a ajuns la acest nivel de indiferenţă? Cred că în ultimul an, Lucescu cel mare a greşit în atitudinea sa faţă de fotbal şi de oamenii care-l populează. Înţelegându-i sentimentele de părinte, cred, totuşi, că a sărit calul când i-a atacat pe absolut toţi cei care nu s-au arătat de acord cu fiul său, Răzvan. Iar rezultatele acestuia, ca antrenor al echipei naţionale, ne-au întristat pe toţi! Oricât de mare ai fi, oricât de multe ai fi făcut pentru fotbalul românesc, nu te poţi erija în avocatul eşecurilor fiului, decât dacă vrei să te transformi în paratrăsnet al odraslei… Ceea ce, din păcate, Mircea Lucescu a şi reuşit… Echilibraţi, aşa cum nu ne ştiam cu ani în urmă, noi îi dorim sănătate antrenorului care a construit echipe, a lansat jucători şi a obţinut rezultate de care ne dezobişnuisem la un moment dat! Într-un alt registru, actualul selecţioner pătimeşte şi el tot din cauza unei iubiri… Piţurcă a fost dat în judecată de Vica, lituanianca pe care a întreţinut-o în ultimii 16 ani şi cu care, se pare, are un copil… Ghinion pentru ambii antrenori? Vă las pe dumneavoastră să judecaţi…

Nu m-am veselit nici măcar la momentele de mare tristeţe ale adversarilor mei din diversele etape ale celor aproape cinci decenii pe care le-am trăit… Ba dimpotrivă… N-am crezut, deci, că voi vedea, fie şi televizată, o înmormântare care să nu-mi trezească compasiunea (nicidecum veselia!), ba chiar să-mi lase un gust amar de batjocorire a unor momente ce ar fi trebuit să fie măcar sobre, dacă nu solemne… Pe scurt, trebuie să vă spun că am privit, oripilat, la secvenţele transmise de toate televiziunile de la funeraliile ex-liderului nord-coreean Kim Jong Il. Şiruri întregi de bărbaţi şi femei, de la cei mai tineri până la tâmple cărunte, ba unii îmbrăcaţi şi în uniforme militare, cu piepţii acoperiţi de decoraţii, se zguduiau de plâns! Aşa ceva încă nu am văzut şi nici nu credeam să văd vreodată… Atâta falsitate, un spectacol atât de prost regizat şi aşa de stângaci pus în scenă nu cred că va mai fi înfăţişat ochilor Planetei vreodată! Mai aflu că „bocitorilor” li s-a dat, în dimineaţa înmormântării „liderului” peşte proaspăt să mănânce… Într-o ţară măcinată de foamete şi care-şi cheltuieşte 90% din buget pe armament, o porţie de peşte prăjit merită câteva lacrimi, ceva răcnete, ba chiar şi câteva fire de păr smulse cu elan artistic, cu expresivitate, tocmai când camera de luat vederi tocmai te-a prins în cadru! Acesta-i poporul care ameninţă America cu mânia sa? Personal, mă îndoiesc de luciditatea liderilor comunişti de Phenian, mai ales după proba asta de spectacol popular cu zeci de mii de figuranţi. Declaraţiile belicoase capătă aşa…, un aer de glumă proastă, dar, până la urmă, e treaba lor… Poate că şi asta e un fel de strategie, pentru că, în mare parte, după imaginile despre care vorbeam, foarte mulţi europeni se arată mult mai relaxaţi vis-a-vis de „Problema coreeană”, în ciuda eforturilor SUA de a face din asta o sperietoare mondială. Mai ştii, tocmai acesta o fi fost scopul „bocetului naţional”!?

Dădea ordine scurte, dar ochii îi fugeau repede către locul unde Rinaldo zăcea întins, avându-i alături Valentin Vaskaly şi pe Francisco. Avea să termine treaba şi să se uite şi el la trupul sfârtecat al camaradului, doar pe vremuri i se dusese vestea de vindecător, făcând bani frumoşi din vânzarea “alifiilor” speciale… Vaskaly venise în fugă când fusese chemat, iar capelanul îl urmase în goană, cu sutana largă şi neagră fluturând nefiresc în jurul pulpelor noduroase dezvelite… De la o vreme se alăturase şi Brechwina care-şi alina furia de a nu fi apucat să se bată cu răzvrătiţii, cu oblojirea celor căzuţi.
- Să nu-mi tai piciorul Magistere! Mai bine să mă laşi să mor întreg…
- Nu fi aşa înfricoşat, flăcăule! Am văzut oameni care au trăit de două ori vârsta ta şi numai cu un picior sau o mână… Veniseră mutilaţi din războaie…
- Şi eu am văzut, Magistere şi Sfinţia Ta! Era la noi unul, Jaccopo, care n-avea piciorul drept, în locul lui îi prinseseră un ciot de lemn, legat cu curele şi întărit cu bold de fier în partea de jos, care izbea caldarâmul… Nu-l mai băga nimeni în seamă, nu-l lăsau nici să cerşească pe treptele Bisericii San Andrea, aşa că a fost nevoit, ca să-şi ducă zilele, să accepte să ducă la o groapă din afara oraşului animalele moarte… Dimineaţa, înainte de ivirea zorilor, ne trezea bocănitul boldului de fier al ciotului pe pietrele stradelei, căci Jaccopo, din ordinul Signioriei, trebuia să-şi facă slujba înainte de răsăritul soarelui… Nu vreau să ajung ca Jaccopo, Magistere şi Sfinţia Ta! Brechwina îi uda fruntea asudată cu o cârpă muiată în apa deşertată dintr-un burduf. Vaskaly pipăia oasele coapsei vătămate, pe ale feţei şi pe ale pieptului celui rănit şi ochii i se tulburaseră de o nelinişte grea… În cele din urmă, Primo se alătură grupului şi schimbă o privire scurtă cu Vaskaly. Lângă pârâu, servitorii şi pedestraşii, dimpreună cu tunarii şi toţi cei ce nu participaseră la luptă, rânduiseră tabără, iar acum se îngrijeau de aşezarea tunurilor, de răniţi şi de animalele stoarse de vlagă. Într-o latură, alţi servitori, rânduiseră vreo două duzini de oşteni morţi, aşteptând venirea capelanului pentru a-şi putea îngropa camarazii…Vocea lui Primo răsună metalic sub soarele greu al amiezii…
- Brechwina, mergi la Swigge şi spune-i să trimită doi oameni să facă o targă, lemn este destul în codrii de pe dealuri, apoi să vină să-l ia pe Rinaldo în tabără, vom vedea acolo ce-i de făcut… Sfinţia ta, haide să dăm odihnei pe cei ce s-au stins, căci nu vreau să-i lăsăm în arşiţa asta, să zacă la fel ca leşurile duşmanilor…
- Cu alea ce facem? îndrăzni să întrebe Wulfin din Moldt care se apropiase…
- După două ceasuri de odihnă, trimiteţi servitorii să adune leşurile într-un gorgan, în latura de apus a văii. Vântul bate dinspre codrii din răsărit… Până mâine, când vom pleca, nu ne vor tulbura peste măsură… Pe urmă, cu Francisco călcându-i pe urme, se îndreptă cu paşi mari către morţii care-i aşteptau…
În lumina focului puternic, umbrele serii plecau grăbite, iar Primo şi Vaskaly cercetau rănile italianului care gemea cu minţile rătăcite de durere. Dintr-un şip, Alchimistul îi dăduse să bea, cu de-a sila, două înghiţituri, nu mai multe, căci trupul aproape golit de sânge şi de vlagă n-ar fi făcut faţă la mai mult…
- Dacă nu-i tăiem piciorul, carnea va putrezi, o să facă fierbinţeală şi în cel mult o săptămână, ori îl ucidem să-l scăpăm de chinuri, ori îl abandonăm la vreun conac sau o mănăstire să-şi sfârşească zilele acolo… În vocea Învăţatului se simţea mugetul lacrimilor. O umbră răsărită peste umerii lor, stinse din lumina focului…
- Lăsaţi-mă, domniile voastre, să mă uit şi eu la rănile oşteanului!
- Să te uiţi? Cu ce ochi, Orbule?
- Cu ăştia! rosti şoptit Bord din Ţara Lupului Alb arătându-şi palmele mari, cu degete neobişnuit de lungi. Copilul Verri i se ţinea de poalele cămăşii lungi şi aspre…
- Uită-te, până atunci Gherby să vină cu jungherul ascuţit şi cu un fier înroşit în foc! rosti Primo cu voce tremurată…
Orbul începu să pipăie trupul fărâmat, mormăind încetişor şi oprindu-se îndelung asupra tăieturilor adânci. În două rânduri, când pipăia oasele coapsei vătămate, se auzi un scrâşnet ca de pietre mărunte, frecate între ele…
- Nu este nevoie nici de jungher, nici de fier înroşit în lumina focului. Omul vostru se va face bine şi nu e nevoie să-l ciuntiţi pentru asta!
- Fără să-i ardem rănile? Nu s-a mai pomenit una ca asta! rosti Flaggel care se apropiase…
- Fără! va fi nevoie numai să trimiteţi unoştean cu copilul Verri, să caute acesta nişte ierburi pe care am să i le spun. Pentru ce am numaidecât de trebuinţă, vom găsi în sacii noştri… Orbul se apropie la urechea copilului şi începu să-i şoptească acestuia repede, cuvinte dintr-o limbă pe care ceilalţi n-o cunoşteau… Pe urmă scotoci în desaga sa, scoţând de acolo mai multe legături de ierburi uscate şi o cutie mare de lemn uscat, bătrân, care mirosea într-un fel ciudat, aducând aminte de nisipul fierbinte de la marginea mării din serile împodobite de arşiţa soarelui. Primo strigă la un oştean să-l însoţească pe copilul care plecă în fugă către marginea pădurii. Degetele meştere ale Orbului frământară mai multe soirui de buruieni între degete şi presărară praful peste răni. Apoi dădu trei legături felurite Alchimistului, spunându-i:
- Pune pe cineva, Învăţatule, să fiarbă ierburile astea şi să aducă zeama lor răcorită într-un vas, aici. Vei vedea că Cel ce Le-a făcut pe toate ne-a dat şi ştiinţă şi deprinderi şi mijloace, ca să nu stricăm cu fier şi foc alcătuirea Sa… Apoi deschise cutia din lemn în care se vedeau strălucind mai mult de o duzină de pietre şi alte câteva scule din metal lucitor. Praful de ierburi presărat peste răni orpise sângerarea, transformându-se într-o pastă vâscoasă. Orbul ceru o cârpă curată şi şterse pasta aceea, lăsând rănile curate, apoi o rugă pe Brechwina să-l ajute. Într-unul din acele mari, din argint, căci acestea erau sculele din metal lucitor, o rugă să pună fir de mătase, în vreme ce pe Alchimist îl îndemnă să apropie marginile cărnii sfâşiate. Pe urmă se apucă să coase murmurând un câtec ale cărui vorbe ceilalţi nu-l înţelegeau… Când termină de cusut, după ce spălă faţa plină de sânge a lui Rinaldo, îşi puse degtele lungi pe nasul acestuia, umflat şi sângerând. O mişcare rapidă, un pârâit prelung şi nasul italianului se arătă iar drept cum îl ştiau, chiar dacă era tot umflat. Ameţit de licoarea Alchimistului, rănitul n-avu decât o scurtă tresărire…
- I-am pus la loc oasele nasului, altfel carnea prinsă între ele ar fi putrezit şi rana s-ar fi întins. Învăţatule, din licoarea aceea a domniei tale să nu-i mai dea să bea, căci laptele de mac e bun numai pentru muzribunzii care se zbat cu durerile din urmă… Ceea ce urmă, făcu înconjurul taberei, născând poveşti despre minuni care nu se întâmplaseră niciodată… Bord din Ţara Lupului Alb scoase patru dintre pietrele sale şi îngânându-şi ciudatul descântec începu să le plimbe, pe rând, peste rănile proaspăt cusute. într-un târziu veni şi Verri cu ierburile proaspete cerute de către meşterul Orb. Acesta mirosi îndelung frunzele lungi, verzi-ruginii, vreo două le aruncă în foc, pe celelalte aşezându-le peste răni. Când vasul cu fiertura cerută, făcută din cele trei mănunchiuri de buruieni uscate, fu adus de un oştean, o rugă pe Brechwina să-i dea rănitului să bea cu o stacană de piatră pe care o scoase din desaga lui.
- Una de seara şi una dimineaţa, domniţă! Nu mai mult, nu mai puţin… Are să facă fierbinţeală, dar să nu vă temeţi. În trei zile va începe să mănânce şi până în toamnă va călări din nou, fără să-l lipsim de trebuinţa piciorului sau de rostul vieţii. Bine ar fi să se odihnească, dar e bun şi mersul într-o căruţă, la aer curat…

De la o vreme, finalurile de sezon din fotbalul românesc vin ca o binecuvântare! Înainte simţeam un mare regret, mi se părea că vacanţa competiţională este mult prea lungă, acum nu mai este la fel… De ce? Şi atunci, ca şi acum, erau echipe care furau, care măsluiau rezultate, dar erau puţine… Steaua, din ordinul lui Valentin şi Ilie Ceauşescu nu mai avea voie să piardă nici un meci, fie el amical sau oficial (o partidă pierdută în compania Forestei Fălticeni, într-un amical pe zăpadă, a dus la retragerea tirajului cotidianului „Sportul” de la vânzare, un meci oficial cu Corvinul a durat 107 minute, până când „viteziştii” au obţinut victoria, altul cu FC Bihor s-a încheiat în minutul 119…), Dinamo venea imediat după la matrapazlâcuri, iar Victoria a profitat şi ea de ambiţia generalilor de miliţie sau securitate… Astea erau vremurile, ba chiar ajunseseră şi Moreniul sau FC Olt să facă legea prin campionat. Sportul, Craiova, Corvinul, dădeau, totuşi, culoare campionatului… Rapidul era, atunci, echipa care încasa de la 5 goluri în sus în confruntările cu greii campionatului… Acum, însă, nu mai este cazul ca odrasla sau fratele şefului statului să impună scoruri sau rezultate, nici ca generalii din MAI să-şi facă de cap. atunci, ce s-a întâmplat? Simplu, au ieşit la iveală ambiţiile unor personaje şterse, ahtiate după bani, foşti activişti utc-işti, sau en-grosişti care n-au scăpat de obiceiul scobitorii mestecate între canini şi al creionului strecurat după ureche. Ăştia, plus câţiva funcţionari de la FRF şi LPF, secondaţi de impresari veroşi şi arbitrii corupţi au stricat fotbalul românesc! De-aia spun, bine că se termină şi că intrăm în vacanţă, poate-o aduce primăvara vreo schimbare şi în domeniul acesta… Microbiştilor şi celor care pătimesc cu suflet curat, nu-mi rămâne decât să le spun: La mulţi ani şi un an nou mult mai bun!

S-au aprins cam peste tot, în afară de străzile împodobite de sărbătoare, licărind pe la ferestre, streşini şi balcoane… E frumos, ce mai… Am simţit şi eu, ca fiecare dintre voi, apăsarea unui an prost cum n-a mai fost altul, iar când spun asta mă gândesc la toate aspectele vieţii. Cu toate acestea, oamenii simt nevoia să dea un aer de strălucire şi acestor sărbători, vrând, parcă, să dea cu tifla necazurilor. Măcar de s-ar duce odată cu ultimele secunde ale anului 2011… Avid după stări de bine, mai plec seara să mă desfăt cu clipocitul luminiţelor aranjate peste tot pe unde s-a găsit un locşor liber. Şi ascult… Vocile oamenilor sunt ca o cronică vie a unei zile ajunse la epuizare… Un gospodar intrat bine în miezul deceniului cinci al vieţii, îşi descoasă consoarta care merge aplecată sub greutatea sacoşelor…  „De ce n-ai luat parizer? Nu-i intra mă-tii? S-a boierit? Când trăia răposatul, de era activist la CUASC, mie mi-aţi dat parizer şi când am venit împeţit… Acu-i cade rău la rânză? Păi pe banii fraierului, e uşor să faci pe boieroaica, că amărâtul acela a ţinut-o acasă, acu n-are decât pensie de urmaş, da vrea să mănânce salam de Sibiu…”. Înaintează greoi, potrivindu-şi paşii după ai femeii cu sacoşele. El duce, în mâna stângă o pungă din plastic, în care se disting siluetele alungite a trei sticle, de forme diferite… În palma dreaptă ascunde vârful de foc al ţigării palmate, aşa cum o ţineam noi, prin liceu… Trage, cu sete, un fum, pe urmă continuă: „S-au dus, nenică, vremurile de boierie, gata, e viaţa grea… Eu plec dimineaţa la treabă, vin seara rupt, şi-atunci o văd pe mă-ta morfolind salam scump… Nu pot să mă uit la un meci sau la ştiri că are ea „mireasa pentru…” sau orice altă porcărie de emisiune… E corect? Nu e, îţi spun eu…”. Schimbând sacoşele dintr-o mână într-alta, răspunde şi ea: „Lasă, Nicule, c-o avea şi ea dreptate, televizorul e luat din pensia aia de urmaş, şi curentul îl plăteşte tot ea… Ca şi salamul… Că din leafa ta de paznic…”… Grăbesc paşii, îi depăşesc şi-i văd pentru o clipă în lumina pâlpâitoare a unei ghirlande din leduri pusă în vitrina unei prăvălii, ea mică, ofilită înainte de vreme, el masiv, neras, transpirat şi cu privirea strecurată printre pleoapele umflate… Mai trage odată, cu sete, din ţigară, sporind lumina jarului din vârful ţigării care se amestecă cu clipocitul milioanelor de luminiţe din oraş…

Zăpuşeala căzuse peste oameni şi dobitoace mult mai devreme în anul acela. Lăsară Regensburg-ul şi Pasau mult în dreapta, răcorite de cursul majestuos al Dunării superioare, ocoliră Schwandorful care le amintea de altă campanie şi de alţi camarazi, de mult îngropaţi, gândind să urce printre dealuri până la Welden, apoi să intre în pământurile boheme cuprinse de pojarul răzmeriţelor. Auziseră că fuseseră văzute şi prin locurile astea cete de tâlhari, unele chiar destul de numeroase, dar care fuseseră puse pe fugă de castelanii franconi. Făcură tabără şi înnoptară la şase mile mai la nord de Schwandorf, iar căpeteniile ţinură sfat, căci nu se vedea niciun ajutor, nicio încurajare de nicăieri…
- Pedestraşii mei şi tunarii lui Gerlak, ca şi dobitoacele de la tunuri, nu mai pot ţine pasul cu cavaleria, Înălţimea ta! Vorbise Swigge, cu faţa încruntată şi pumnii strânşi aprig pe mânerul paloşului greu, din alte timpuri… Până la urmă nici nu ştiu de ce am plecat în campania asta!? Stăteam liniştiţi în munţii noştri, acolo unde nu ne tulbura nimeni…
- Şi voi credeţi la fel? întrebă Primo, privindu-i în ochi pe fiecare…
- Ba eu, nu! rosti cel dintâi Flaggel. Mă plictisisem de moarte şi în curând aveam să stârpesc toţi mistreţii şi cerbii cei mari. N-aveam decât să mă apuc să pun, la fel ca pruncii, capcane pentru prepeliţe… M-am cam şi îngrăşat…
- Mi-e ruşine de vorbele tale, Swigge! începu să glăsuiască aşezat, aşa cum nu-l auziseră niciodată, Valentin Vaskaly. Când ne-au permis să întocmim aşezare şi ne-au îngăduit să purtăm arme, Împăratul şi marii nobili ai Imperiului, ne-au smuls făgăduială pe viaţă că ne vom ridica şi ne vom sili să apărăm ordinea cea veche, luptând cu toate puterile noastre împotriva oricărui duşman, fie el din afară sau dinlăuntrul Imperiului. Altfel, n-aveam nicio slobozenie, nici să vânăm, nici să pescuim, nici să scoatem dulceaţa mierii din stupii noştri, nici să fermentăm bere sau mied, nici să stăpânim în pace, nici să nu plătim taxe către Coroană sau Biserică, afară de cei zece mistreţi şi cei zece cerbi pe care-i trimitem de Crăciun la Curtea Imperială. Cum ne-ar fi stat, ca vechi şi pricepuţi luptători, să ne prefacem că n-am auzit de pojar şi de jafuri?
- Dar nobilii cei vechi şi oamenii slobozi, de ce nu pun mâna pe arme? mai încercă să-şi apere spusele Swigge…
- Aia e treaba lor şi vor avea de dat socoteală când vremurile se vor aşeza. Nici eu şi nici voi n-am căzut în neputinţă, să ne prefacem că nu mai suntem buni de nimic şi nici n-am schimbat sabia cu ghergheful Virulei. Vocea lui Primo bubuia şi mai mulţi oşteni vechi făcuseră cerc în jurul căpeteniilor strânse în preajma focului firav, stârnit doar pentru alungarea ţânţarilor şi pentru a da lumină sfatului. Zici că oamenii şi dobitoacele au nevoie de odihnă?
- Da, Înălţimea ta! Altfel caii de ham şi cei de la tunuri vor cădea. Din păcate n-avem boi care să tragă, sunt mai rezistenţi decât caii, poate mai înceţi, dar, cu siguranţă, mai puternici şi mai învăţaţi cu greul…
- Până mâine seară avem să ne odihnim cu toţii. La apus o să plec eu şi cavaleria. Vom merge încet, iar oameni din roatele de călăreţi ale lui Rinaldo şi Gero vor face pe cercetaşii în locul haiducilor lui Gherby. Acesta, împreună cu oamenii tăi şi ai lui Arfuid, cu servitorimea şi tunurile ne veţi urma în zori. Aveţi, deci, două nopţi întregi şi o zi ca să vă odihniţi. De aci încolo, cine ştie când vom mai putea să ne refacem puterile… De-acum orice sminteală, orice neascultare se vor pedepsi cu moartea. Suntem în război şi ne vom purta pe măsura legilor lui. În faţă n-avem nici duşmani de strânsură, nici trupe regulate, ci un val de oameni nemulţumiţi, care vor să schimbe legile şi ordinea. Să nu credeţi că nu ştiu să se bată, fiindcă o să faceţi o mare greşeală! Căpeteniile lor, şi chiar mulţi dintre oşteni, sunt dintre cei care au luptat cot la cot cu noi, sau împotriva noastră, sunt învăţaţi cu luptele şi cu moartea şi cu neajunsurile şi puţine sunt greutăţile care-i mai pot speria… S-au răzvrătit şi poate că greutăţile i-au sălbăticit, dar ei cred că luptă pentru ce li se cuvine şi mulţi sunt chiar din pămânmturile astea, aşa că luptă şi pentru ce-i al lor şi le-a fost răpit… Nu ştiu oameni care să se bată cu mai multă înverşunare decât cei care-au ajuns la desnădejde. Luare aminte, deci, căci nu de preumblare şi ospeţe o să avem parte! Oştenii care se strânseseră în jurul cercului căpeteniilor izbiră palmele grele peste tecile spadelor şi mormăiră gros, căci le plăcuseră vorbele bătrânului comandant. Şi cei care ştiuseră mai puţine despre faptele lui, aflaseră de la ceilalţi cine era cel zis Primo, sau Siryanul, Ioan din Alep, pe numele lui. Erau mândrii că slujesc sub ordinele unei astfel de căpetenii şi se manifestau ca atare… Căpetenia dădu ordin să se dea oamenilor câte-o măsură de bere, apoi cu toţii, mai puţin străjile, se duseră la culcare. În seara următoare, când soarele sta să apună, cavaleria ieşi din tabără. Înainte plecaseră 25 de călăreţi. 15 ţineau drumul înainte, la un sfert de milă înaintea coloanei, iar două cete de câte cinci, vegheau la câteva sute de metri distanţă, în flancuri… Chiar dacă nu părea ostil teritoriul acesta, măsurile de prevedere erau necesare. După călăreţii din roatele lui Gero, Rinaldo şi Buchwald, urma statul major al căpeteniei, mândru sub flamura mare, albă, care pocnea înfiorată de un vânt blând, de seară. Abia pe urmă, greoi, uriaşi, veneau catafracţii lui Flaggel, vikingul cu umerii acoperiţi de mantia din piei de lup şi coiful împodobit cu coarnele zeilor Nordului. Niciunul din călăreţi n-avea bagaje, doar merinde uscată pentru o săptămână şi câte-un burduf cu apă. Fiecare roată de călăreţi mai avea şi câte 10-15 cai, de schimb… Pedestrimea, tunurile şi servitorii urmau să plece abia în zori… Într-a treia seară de la plecare, cavaleria lui Primo intră între dealurile de la sud de Welden. Culmile masive erau împădurite cu stejari falnici, a căror culoare căpătase un verde întunecat, ca-n miez de vară, iar acum, în lumina asfinţitului, păreau negre ca smoala sau ca tăcerea Iadului. Gero cu străjile din faţă se apropiară…
- După dealul acela se lărgeşte o vale netedă, cu un fir de apă limpede chiar aci, la marginea pădurii, Înălţimea ta…
- Acolo poposim în noaptea asta… Orânduieşte oamenii ca să-şi ducă caii la adăpat şi să-şi primenească apa din burdufuri. Nu faceţi focuri, iar străjile călări să-şi facă rondurile în linişte.
- Bănuieşti iscoade, Înălţimea ta?
- Nu-mi place să stau lângă păduri! Pe partea aceea să pui străji din oamenii lui Gregar Panenka, ei sunt învăţaţi cu şoapta codrului…
Cu trei ceasuri înainte de ivirea zorilor, auziră larma şi se treziră uşor, fără zgomot, afară de câteva fornăituri ale cailor. Întunericul slăbea încet şi în curând distinseră umbrele lungi de la cealaltă intrare a văii. Erau mulţi, peste 5-6 mii, din care mai mult de jumătate călăreţi. Făceau zarvă mare şi mergeau fără griji, neştiind să se afle vreo putere pregătită să le stea în cale prin părţile acelea…
- Tunurile şi pedestrimea, dar mai ales haiducii lui Gherby, ne-ar fi prins foarte bine… murmură Rinaldo…
- Nu sunt departe, rosti Primo, da nici noi nu suntem un cârd de gâşte, bune numai să fâlfâie din aripi. Gero, treci în aripa dreaptă, în centru Buchwald cu Gregar Panenka, Rinaldo, pe aripa stângă, lângă pârâu… Flaggel, vei rămâne cu oamenii tăi lângă mine… În linişte, fără, zgomot, oamenii se rânduiră de bătaie.
- Nu suntem puţini, Înălţimea ta? întrebă Beck din Scholden, speriat de numărul mare şi de nepăsarea gălăgioasă a duşmanului. El şi Wulfin din Moldt rămăseseră alături de căpetenie, sub flamura din mătase albă.
- Vom vedea la sfârşit dacă suntem mulţi sau puţini, domnia ta! Acum nu mai contează… Oamenii ce le stăteau împotrivă se aliniară la întâmplare, călăreţii în faţă şi pedestrimea, de strânsură şi arme diferite, mai mult suliţe şi ţăpoaie din lemn pârlite la foc, în spate. Oamenii lui Primo ştiau că erau luptători care se băteau cu ferocitate în încleştările scurte, dar dacă bătălia se prelungea îşi pierdeau curajul şi forţele… Câţiva călăreţi care păreau să le fie căpetenii alergau prin faţa liniilor, încercând să-şi aranjeze oamenii ca pe o oaste regulată. Şirurile lungi făceau o larmă asurzitoare şi Primo răsuflă adânc când văzu că n-au nici arcaşi, nici artilerie… Ridică mâna şi-i făcu semn lui Gero, care, lăsat în şa pe-o parte, avându-l pe Lup alături de scara din stânga, îşi porni oamenii în trap uşor. Când ajunseră la mai puţin de două sute de paşi de liniile vrăşmaşe, începură să sloboadă săgeţi din arcurile scurte, de cavalerie. Părea ciudat acest atac în care nu se auzea niciun strigăt scos de atacatori, doar zgomotul copitelor cailor, al fiarelor lovite de fiare şi şuieratul subţire al săgeţilor slobozite din arcuri. Pe măsură ce se apropiau, goana cailor se transformă în galop, iar călăreţii lăsară arcurile în tolbele largi de la oblânc şi scoaseră spadele. Se năpustiră drept în mijlocul călăreţilor duşmani şi iscară o învălmăşeală cumplită. Primo ridică din nou braţul şi Rinaldo scoase spada, pornindu-şi oamenii… Atunci Primo îi făcu semn stegarului care flutură flamura grea de două ori de la stânga la dreapta. Se auzi un şuierat ascuţit, precum strigătul uliului pornit auspra prăzii şi oamenii lui Gero se aruncară înapoi, degajând liniile duşmane. Înfierbântaţi, călăreţii vrăşmaşi porniră cu chiote prelungi împotriva lor. Primo zâmbi văzând cum, din mers, Gero îşi rânduia oamenii care se regrupară rapid şi la un alt şuier ca de uliu, se despărţiră în două, lăsând să treacă printre ei, ca o grindină, călăreţii lui Rinaldo, care-i loviră mortal pe călăreţii răsfiraţi, plecaţi în urmărirea camarazilor lor pe care-i crezuseră speriaţi. Oamenii lui Gero mai alergară o vreme aşa, împărţiţi în două cete, apoi făcură câte o voltă largă, se întoarseră către liniile duşmane, se uniră din nou şi porniră în galop pe urmele călăreţilor lui Rinaldo. Loviră aproape în acelaşi timp şi adversarii lor nu se mai îndoiră că aveau în faţă soldaţi de elită, dar cavaleria obosită se trase în spatele liniilor de pedestraşi. Când îşi mai reveniră, ocoliră rândurile pedestrimii şi atacară oamenii lui Gero şi pe cei ai lui Rinaldo din flancuri. Atunci porni Buchwald, iar roata lui de călăreţi grei lovi ca o piatră şirurile de pedestraşi, în vreme ce Gero şi Rinaldo îşi întorceau oamenii istoviţi să facă faţă atacului din flancuri. Primo se întoarse către Beck din Scholden:
- Cred că n-ai să te simţi ofensat, domnia ta, dacă pentru un ceas ai să-mi ţi locul!?
- Ce trebuie să fac, Înălţimea ta?
- Soarele a ajuns deja către prânz. La o jumătate de oră după ce vom fi lovit noi, pui trompeţii să sune retragerea… Asta dacă nu vom fi pierit până atunci…, dar nu cred… Zgomotul bătăliei se aude de la distanţă, iar Gherby şi Swigge nu pot fi prea departe… Când termină vorbele, Primo se aşeză în dreapta lui Flaggel şi zise scurt:
- Acum!
Vikingul se înălţă în scări, duse cornul de bour, întărit cu alamă şi argint, la gură şi slobozi un muget care părea venit de pe altă lume. Cu suliţele împodobite cu fanioane înălţate, catafracţii îşi urmară cele două căpetenii. Păreau o oaste condusă de arhanghelii biruitori aşa cum veneau, în urma celor doi bărbaţi, unul cu barba şi pletele aproape albe, celălalt părând înaripat cu ciudate aripi sure, făcute din blană de lup. Mugetul cornului de bour părea să anunţe sfârşitul lumii, dând aripi oştenilor istoviţi şi făcând mulţi pedestraşi să-şi arunce armele rudimentare şi s-o ia la goană… Nu trebuiră să gonească prea mult, căci linia de bătaie se apropiase simţitor. Când nu erau la mai mult de 15 stânjeni de inamici, Flaggel smulse paloşul greu de la şold, slobozi străgătul sălbatic care îngrozise câmpurile de luptă:
- Primooooo!, iar strigătul fu preluat şi de ceilalţi luptători. Catafracţii plecară lăncile lungi şi grele şi le înfipseră în zidul uman din faţa lor. Pe urmă se prăvăliră peste oameni, rupând membre, retezând capete, zdrobind, sfâşiind, strivind… Mai mulţi pedestraşi aruncară armele şi ridicară braţele a supunere, dar nimeni nu lua prinşi. În jurul lui Primo şi al Flaggel se lărgi un cerc din care urla tăcerea morţii, căci nimic din ce era viu nu le putea sta în cale celor doi uriaşi. Curând se auziră trompetele şi Primo privi uimit în urmă, căci jumătatea de ceas nu trecuse. Atunci i se lumină chipul, căci văzu oamenii lui Gherby care se aruncau, cu salturi lungi, în urma catafracţilor. La câţiva stânjeni în urmă, arcaşii aşezaţi într-un genunchi, înălţau primul stol de săgeţi ucigaşe către rândurile duşmane. Şi mai în urmă, Swigge şi Arfuid Stroch îşi rânduiau oamenii din mers, în vreme ce capelanul Francisco şi Valentin Vaskaly îşi zoreau oamenii să ajute la aşezarea tunurilor. Tot curajul duşmanilor se risipi dintr-odată şi valea se umplu de urletele de groază ale fugarilor. Rândurile se rupseră şi răsculaţii îşi abandonară răniţii şi muribunzii şi îşi încercară norocul luând-o la goană. Ici-colo, împărţiţi în grupuri mici, se mai apărau de furia catafracţilor, dar erau repede spulberaţi. Pe o movilă de leşuri, cu frâul calului petrecut pe după cotul stâng şi cu Lup gâfâind lângă cizma sa dreaptă, îl găsiră aşezat pe Gero. Cu mâinile tremurânde din cauza efortului neomenesc pe care-l depusese, strângea la piept capul lui Rinaldo. Sângele fugise de pe chipul italianului care avea coapsa dreaptă străpunsă de un ţăpoi, faţa crestată de sabie şi pieptul sfâşiat de o lovitură de secure…