CRONICA SÂNGERIE 13

12.11.11

Gero şi Valentin Vaskaly ţăcăneau în potcoavele cizmelor piatra de râu care pava străzile înguste ale fostei capitale. Trupa rămăsese campată la Allenburg, în vreme ce ei îl însoţiseră pe Primo care mersese la Palatul Ducal, să-l vadă pe Egidius von Babemberg, cel de-al 28-lea duce al celebrei familii imperiale. Gărzile îi opriseră să intre, ducele neîngăduind decât doi însoţitori pentru bătrâna căpetenie. În cele din urmă hotărâseră ca Primo să fie însoţit de Beck din Scholden şi Arfuid Stroch. Buchwald şi Rinaldo plecaseră la hanul Ursul de Aur, unde urmau să se întâlnească cu toţii la primele ceasuri ale prânzului mare, iar tânărul şi Alchimistul plecaseră să admire clădirile fostei capitale, neatraşi de cidrul şi rachiul de ienupăr ale hangiului. Nici berea săltăreaţă şi spumoasă nu-i îmbiase, lăsănd pentru mai târziu să guste din cârnaţii piperaţi al căror miros răzbea dinspre bucătăria de unde se auzeau zgomotele tigăilor şi talgerelor de aramă sau cositor.
– Ce este clădirea aceea uriaşă, Magistere? Dacă nu ar fi vârfuită cu crucile de aur aş zice că este o fortăreaţă…
– Este Marele Dom, Gero, un monument al puterii nemărginite, dar şi un avertisment că toate sunt trecătoare, numai piatra şi metalul fiind îngăduite de Dumnezeu să trăiască peste generaţii, până când se vor nărui, amestecându-se în ţărâna din care toate au fost făcute…
– Cum aşa?
– Domul a fost început de către marele împărat Heinrich al II-lea şi tot aici, în 1012 a fost încoronat împreună cu mîndra lui soţie Kunigunde… Domul a fost terminat abia în 1237, a mai fost mistuit odată de foc, apoi iar reconstruit, dar a rămas aşa cum a fost el conceput de primii meşteri…
– De ce spui, Magistere, că este un avertisment?
– Pentru că el a rezistat, ni se înfăţişează uriaş, înfricoşător, după mai bine de patru secole, dar cel care i-a pus bazele, Heinrich al II-lea şi regina Kunigunde, sunt înmormântaţi înlăuntrul său. Când o să intrăm ai să le vezi mormintele uriaşe, la care vin mulţi pelerini să se roage… Tot aici ai să vezi şi Călăreţul Iadului…
– Cum al Iadului? Într-o catedrală?
– Imperiul e format din mai multe naţiuni, Gero, iar după câte ai văzut, mergând între fruntariile sale avem nevoie, de multe ori, de tălmaci… Cât priveşte călăreţul de care vorbim, poate ai auzit că vechii regi ai Imperiului s-au luptat şi au izbândit în confruntări sângeroase cu ungurii. Otto Cel Mare şi Frederic Barbarosa, i-au îngenuncheat pe sălbaticii călăreţi veniţi din Asia, dar înfricoşătoarele lor raiduri au muiat inimile pământenilor, crezându-i fiare scăpate din bestiarul Iadului. regii noştri i-au înfrânt, dând mare obol de sânge pe câmpurile de luptă, dar i-au forţat să se creştineze, iar Călăreţul îl înfăţişează pe Arpad, cel mai temut dintre căpeteniile lor, botezat sub numele de Ştefan.
– De ce i s-a ridicat statuie în Catedrală?
– Spaimele oamenilor au dezlegări mărunte… Poate că aşa au crezut cei care au plătit ridicarea monumentului că vor zăgăzui, în loc sfânt şi sub semnul Crucii, pornirile sălbatice ale temutei căpetenii.
Cei doi pătrunseră sub bolţile şi arcadele uriaşei construcţii, se închinară la mormintele celor doi împăraţi şi îşi muiară degetele în vasul cu apă sfinţită. Când ajunseră la picioarele statuii Călăreţului, fură uimiţi amândoi de asemănarea călăreţului încătuşat de piatră cu tânărul Gero. Lui Vaskaly nu-i venea să creadă şi, intimidat de asemănare, începu să închesuie cruci largi. Un râs uşor le tulbură nedumerirea… De la picioarele statuii, orbitele goale ale lui Bord din Ţara Lupului Alb îi aţinteau printre şuviţele sure care-i cădeau peste faţa aspră… Mai încolo, copilul Verri se aşezase cu spatele sprijinit de soclul statuii, curăţindu-şi picioarele de glod.
– Părintele Lumii a lăsat semne despre noi în apă, ţărână şi piatră! glăsui orbul. Voi le-aţi găsit aici…
– De unde ştii, Orbule? Doar nu poţi să vezi…
– Nu ochii sunt calea spre lumină şi ADEVĂR! Poate că mintea fiecăruia poate să vadă şi altfel, nu doar cu bulbii care ustură când se aşează peste ei lumina multă sau praful stepelor şi al pustiei, ori când gerul iernilor taie ca o lamă bine ascuţită… Nu te înspăimânta, Alchimistule, nu voi spuneţi, în învăţătura la care vă închinaţi, că suntem ccroiţi după Chipul şi Asemănarea Lui?
– Păzeşte-ţi gura, menestrelule! N-aş vrea să te audă călugării spunând asemenea blasfemii. Focul rugului are să ţi se pară blândă izbăvire pe lângă caznele la care te-or supune…
– Nimeni nu ştie cum va fi sfârşitul fiecăruia sau când va veni… Nu are nicio noimă să ne îngrijorăm pentru asta… Râsul ciudat al Orbului rămase în urmă, sprijinit în ochii nedumeriţi ai copilului Verri şi cei doi ieşiră de sub bolţile înalte… Afară soarele pripea, scoţând suliţe de argint din apa îngustă a Regnitzului.
– Acolo, începu să desluşească Vaskaly pentru tânărul său învăţăcel, pe insuliţa aceea, este primăria burgului…
– Iar palatele acelea care strălucesc cu lumini de foc, sunt ale ducelui?
– Nu, fiul meu, ducele nu este atât de bogat! Acelea sunt palatele Episcopului şi ale marilor prelaţi, căci oraşul acesta aşa a fost împărţit oraşul acesta, la apus-Oraşul Episcopilor, la răsărit-Oraşul orăşenilor.
– De ce, Magistere? nu se îngăduie unii cu alţii?
– Nici prelaţii nu aveau nevoie ca burghezii să le vadă umbletul şi să le descâlcească afacerile, nici orăşenii nu voiau să plătească taxele uriaşe pe care le cerea Biserica pentru construcţia locuinţelor pe terenul Ei. În plus, între burghezi sunt şi mulţi ovrei, negustori pricepuţi, ale căror averi stau la fundaţia marilor oraşe ale Imperiului. Pe ăştia chiar nu-i îngăduie marii prelaţi în preajma lor…
Cum soarele se ridicase bine pe cer, arzându-le cefele, se îndreptară către hanul unde Buchwald şi Rinaldo îi aşteptau şi pe ei, dar şi pe Primo şi însoţitorii săi. Înăuntru, lumina săracă strecurată prin geamurile zgârcite, le dezvălui un tavan de bârne afumate destul de scund şi laviţele de pe lângă pereţi, aşezate în dreptul meselor uriaşe. Pe ziduri, câteva talgere din aramă şi arme grele, de fier, din alt veac. Rinaldo şi Buchwald, cu stacanele în mâini, stăteau în faţa blidelor în care abureau cartofii copţi şi varza fiartă. Pe două ţepuşe lungi se înşirau cârnaţii groşi ca visul unei fecioare înainte de noaptea nunţii. Cei doi se aşezară la masa tovarăşilor lor şi nu după multă vreme, gălăgia mesenilor famuţi dintr-odată, iar înăuntru se făcu întuneric. În pragul uşii pe care-şi făcea loc lumina de afară, se vedea statura uriaşă a lui Primo, flancată de cei doi însoţitori ai săi…

Tags: , , , ,

One Response to “CRONICA SÂNGERIE 13”

  1. Anonim says on :

    …uneori, ca prin vis, imi reamintesc faramituri din viatza de atunci…din vremea in care eram alchimist…romanul Maestrului Cilibia descrie visele multora dintre noi…sau, mai sti?!…a m i n t i r i l e!!!…
    …multumesc Maestre pentru minunatiile pe care mi le re-amintesti!

    camaradul levantin care-a mai vist putzin!

Leave a Reply