CRONICA SÂNGERIE

10.02.11

Satul arăta altfel decât altele, iar semnele lui se arătau destul de târziu, doar poteca care ducea la el putând da de bănuit, deşi aici, sub poala pădurii, poteci erau multe, mai ales că la câţiva stânjeni sub poala stejarilor bătrâni, sub un mal abrupt, curgea pârâul repede scăpat din dărnicia muntelui. După primul gard format din buşteni ale căror capete erau ascuţite grosolan, vedeai câteva parcele pe care zăpada încă rezista, aşezată într-un strat subţire, îngheţat ca o crustă, ce proteja pământul în care oamenii satului cultivau napi, varză şi alte legume trebuincioase hranei. Abia mai încolo se vedea întăritura serioasă, din două rânduri de buşteni groşi, legaţi bine între ei, cu spaţiul gol dintre rânduri umplut cu pământ bătătorit. De-o parte şi de alta a porţilor grele, deschise la perete pe timpul zilei, se vedeau două foişoare înalte de trei stânjeni, în care străjuiau, cu rândul, bărbaţii. Casele scunde, din lemn, aşezate pe fundaţii de piatră, erau acoperite cu un strat de muşchi de pădure, după obiceiul nordicilor vechi. Cu toatele erau aliniate ferm, după moda unei tabere militare. Cele patru uliţe se întâlneau într-o piaţă rotundă, destul de măricică, în mijlocul căreia se ridica o clădire mai mare decât casele obişnuite, pe acoperişul căreia o cruce din bronz strângea lumina săracă a sfârşitului de iarnă într-o lucire rece, aproape stinsă… Partea din spate a satului atât de puţin obişnuit prin părţile astea, se sfârşea într-un perete de piatră, înalt şi abrupt, de care se găseau sprijinite grajdurile în care erau adăpostite cele cinci duzini de cai de călărie şi animalele de povară şi de muncă. Lângă grajduri se aflau ţarcurile largi şi furajele clădite în movile ţuguiate. În ţarcuri, flăcăii mai tineri, scoteau caii la plimbare şi învăţau mânjii de doi ani la călărie. Străjile din cele două foişoare văzură călăreţul când se apropie de primul gard şi potriviră săgeţile în arcuri. Dimineaţa nu biruise cu lumină întreg întunericul nopţii, aşa că nu-l recunoscură de prima dată, dar când dulăii lăsaţi slobozi pe timpul nopţii, între cele două întărituri, se gudurară pe lângă calul celui ce se apropia, slobozind lătrături vesele şi un urlet cunoscut, de lup, le răspunse, se grăbiră să lase arcurile slobode şi coborâră să deschidă larg porţile. Unul dintre ei slobozi din cornul de bour trei sunte prelungi, apoape vesele şi uliţele satului se umplură de oameni. Gero pătrunse în pasul săltat al calului, pe porţile satului şi se îndreptă către piaţa rotundă unde, în faţa bisericii, îl aştepta un grup de oameni între care răsăreau statura înaltă a lui Primo şi cea uscăţivă, a lui Francisco. Gero descălecă şi plecă capul sub binecuvântarea tremurată a bătrânului capelan, apoi primi bătaia scurtă pe umăr a lui Primo. Pe urmă dădu jos sacul greu de pe umăr şi slobozi Fiara rănită din legăturile strânse ale cuştii de piele în care-l purtase. Răspunse întrebării ascunse în ochii umbroşi ai bătrânului:
– Acum cinci zile am fost atacaţi de nişte tâlhari şi unul dintre ei a reuşit să-l lovească pe Lup peste picior cu un par, frângându-i osul. L-am legat şi am potrivit oasele după cum m-ai învăţat, în două săptămâni are să alerge iar slobod, călărind căţelele… Asta ne-a încetinit puţin, dar nu cine ştie ce…
– S-au înmulţit tâlharii…
– S-au înmulţit, căci satele au fost sparte şi risipite de război, iar ţăranii s-au strâns în cete, prost instruite şi slab înarmate, dar destul de numeroase ca să pună în pericol călătorii paşnici şi negustorii ce merg între burguri. Am văzut lucruri greu de închipuit, Primo! În pădurea de lângă Borffalen am văzut o femeie cu ochii roşii de plâns şi părul înfoiat, cu vocea şuierătoare ieşită dintre balele sângerii ce-i curgeau pe la colţurile gurii, ce strângea un prunc mort la piept. Duhoarea te făcea să verşi, dar ea nu dădea drumul hoitului şi trupul ei acoperit de zdrenţe gonea prin pădure, speriind lupii care fugeau din calea ei, înspăimântaţi de nebunia din ochi şi din voce. Numai câţiva corbi o însoţeau, aţâţaţi de mirosul greu, de stârv…
– Războiul n-a fost niciodată uşor, băiatule. Spune-ne ce mai face Starostele şi dacă l-ai văzut pe Episcop.
– Faţă de prima vizită, acum şase ani, lucrurile s-au schimbat. Starostele Jiri Mladcek de la Domazlice era dus la război, dar doamna Marysza era acasă, cu cei doi prunci, care au crescut, călărind pe deşelate mânjii hergheliei. Doamna s-a împlinit la trup şi a devenit mai acră, nu mai e aşa cum o ştiai. Puţine vorbe bune am auzit de la domnia sa şi puţine merinde a dat poruncă slujitorilor să-mi dea pentru drum…
– Sunt vremuri grele, măcar te-ai odihnit cumsecade, la căldură şi pe pat moale?
– Nici asta nu s-a întâmplat! Mi-a cerut să las lupul la porţi, că-i sperie slujitorii, iar eu asta n-am vrut să fac! Sunt doisprezece ani de când nu m-am despărţit de el şi de când suntem o fiinţă. Am plecat, deci, spre Lubeck, dar nici de aici n-am să-ţi aduc veşti prea bune…
– Nici Episcopul n-a fost primitor?
– Ar fi fost, dar se afla zăcaş la pat, fiind Emineţa sa bătrân şi şubrezit. Într-un scurt răgaz în care delirul bolii l-a lăsat să vadă limpede, m-a cunoscut şi a mângâiat cu bucurie capul lupului, dar deja dioceza este condusă de alt prelat şi de la slujitori am aflat că în curând va fi numit un alt Episcop, Jeronimus fiind gata să treacă în cealaltă lume…
– Războiul cum merge?
– Prost şi acesta, sorţii fiind schimbători. Trupele sunt de strânsură şi puţini principi mai angajează mercenari, mulţumindu-se cu trupele de la curţi, care s-au mai întărit datorită nenumăratelor harţuri la care au luat parte, semănând, oarecum, cu ceea ce ar trebui să fie o armată regulată. Numai că toţi, luptători şi nobili, ca şi ţăranii, se dedau la jafuri, ca orice ceată de tâlhari. O trupă ca a noastră şi a lui Rigasso, de dinainte de asediul de Harsovsky Tyn ar cuceri cu uşurinţă Europa sau măcar o bună parte a Imperiului! Da unde-i bătrânul Vaskaly, că nu-l văd şi nu-l ştiam puturos şi dedat patului?
– Acum trei zile a venit Flaggel, de la ferma lui, aducând mied şi un mistreţ pe care-l ucisese pe drum. Am stat la poveşti, gustând din carnea grasă şi din miedul subţire, iar vintrele lui bătrâne n-au făcut faţă ospăţului. A căzut zăcaş, acum îi e mai bine, dar Virula nu-l lasă să iasă din căldura colibei şi moliciunea patului, oblojindu-l cu ierburi pe care Vaskaly nu sufere să le mistuie, blestemând-o pe babă cu vobe grele care-i măresc ochii lui Zulbein de spaimă. Cu toţii râseră de chinurile bătrânului învăţat, în vreme ce Gherby, aşezat pe o piatră rotundă lată de trei coţi, scărpina între urechi Fiara rănită…

Tags: , , , ,

2 Responses to “CRONICA SÂNGERIE”

  1. Anonim says on :

    `..asa, dom`le!…tocmai faceam o complingere legata de absenta povestii cind, ce sa vezi m`neatale, tomnai ziceam ca una si alta si hop!!!!!! aparu Gero si restul cetei!…m-am linistit…intilnirea este minunata, parca asa fi fost si io acolo…hahahaha…mai stii?…m-am linistit, povestea prietenilor nostrii continua…

    levantinvelicusas

  2. ugg boots says on :

    Very effectively written information. It is going to be worthwhile to anyone who usess it, including myself. Sustain the nice work – for certain i’ll take a look at extra posts.

Leave a Reply