CRONICA SÂNGERIE 4

10.22.11

Înainte de căderea întunericului, la cuptorul cel mare, din vecinătatea grajdurilor şi padocului, focul lumina roşiatic obrajii femeilor care frământau pâinea sub atenta supraveghere a Virulei. Printre femei se mişca ferit şi Francisco care binecuvânta copăile cu aluat, în care femeile meştere, amestecaseră, după o reţetă ştiută de Virula, făină de mesteacăn şi de ghindă, astfel încât pâinea să se întărească rapid, să fie ferită de mucegai şi să fie săţioasă. Ferindu-se de urechea ascuţită a capelanului, bătrâna mai slobozea printre buzele subţiri şi un descântec pe care-l ştia de demult, astfel că bărbaţii ce vor mânca acea pâine să fie feriţi de răni şi dacă le este scris să primească Moartea, s-o facă fără chinuri şi fără ruşine…
– Helena, mişcă-ţi târtiţa mai repede, nu mai căsca ochii după Gero, că băiatul e la sfatul bărbaţilor acum… Fata pe care-o înfruntase îşi ascunse privirile umede ale ochilor albaştri sub umbra cozilor groase, blond-arămii, iar roşeala din obraji se putea pune uşor pe seama focului din apropiere
În faţa Bisericii, pe bănci scoase chiar din sfântul lăcaş, pe piatra rotundă sau pe butuci aduşi în grabă, bărbaţii satului stăteau la sfat, având în mijlocul lor un foc ceva mai mic decât cel de la cuptor. Cu toţii sorbeau vorbele celor ce se încumetau să-şi spună părerea, cu toţii priveau să vadă ce va spune bătrâna lor căpetenie.
– În sat vor rămâne douăzeci de bărbaţi, între care Dighenis Volomides şi Starek din Mlada. La război vom pleca ceilalţi, 46 de călăreţi şi 51 de pedestraşi, plus cei 18 slujitori. Tot aici vor rămâne şi Valentin Vaskaly, precum şi Virula… Francisco va merge cu noi…
– Ba pe mine să mă scuteşti de asemena corvoadă! Cu toţii întoarseră capetele să-l vadă pe cel care se opunea deciziilor căpeteniei, dar în clipa următoare chipurile li se luminară de zâmbet. Acoperit cu o pătură miţoasă, Alchimistul se apropia greoi de foc şi de sfat. Dacă bietul capelan poate să meargă la război, eu de ce n-aş fi în stare? Aici nici nu prea sunt de folos, în vreme ce lângă voi mă simt mai în siguranţă decât în mijlocul garnizoanei de la Praga…
– Faci cum doreşti, Magistere, eşti un om liber, nu te afli sub ascultarea mea…
– Mulţumesc! Aici m-ar oropsi maştera de Virula şi m-aş ofili ca firul de spânz când se pişe vulpanul pe el… Pe urmă, cum să lipsesc eu de lângă prietenii lângă care am petrecut ultimii ani? Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă n-aş fi lângă Flaggel când dibuieşte el burdufurile cu băutură în corturile duşmanilor, sau lângă Rinaldo când află metalele rare… Bărbaţii continuau să râdă, în vreme ce căpetenia le făcu un semn scurt cu mâna, că mai are de spus unele lucruri.
– Cei care vor rămâne aici nu se vor mulţumi doar să vegheze, ci vor trebui să facă cât de multe provizii vor putea. Dighenis, să scoateţi cât peşte veţi putea din iaz, să-l săraţi şi să-l afumaţi, să puneţi capcane pentru vânatul mic şi să uscaţi carnea la fum de ferigă uscată. Nu se ştie dacă nu va trebui să ne retragem aici, cu duşmanii pe urmele noastre, iar atunci orice fărâmă de merinde va conta. Starek, să cureţi cu oamenii pricepuţi, sau pe care ai să-i înveţi, cele două fântâni, astfel încât să nu fim în primejdia lipsei de apă, să grijeşti de rezervele de smoală şi să pui băietanii să usuce şi să cioplească ramuri drepte, de ulm, pentru săgeţi. Vârfuri şi pene ai din belşug…
– Aşa se va face domnia ta!
– Căruţele le luăm cu noi? întrebă Swigge.
– Nu, de data asta, nu! Ne-ar încurca, iar zgomotul lor se aude de departe. Bagajele le vom căra pe catârii de povară şi pe caii de schimb, iar de corturi n-avem nevoie, nu suntem o trupă suficient de mare încât să ne îngăduim tabere întărite, după rânduială. Vom lupta ca muntenii, căzând pe neaşteptate asupra vrăşmaşilor.
– Iarna-i încă-n putere, domnia ta…, îndrăzni Luccero, un fost lăncier rămas fără un ochi şi fără mâna stângă; el avea să rămână în sat…
– Aşa-i, dar de trei nopţi se aud zăpezile pârâind pe coastele muntelui, semn că vremea se îndreaptă. Aici suntem sus, dar în văi soarele a început să prindă puteri şi în cel mult o săptămână iarba are să încolţească. M-am gândit şi eu la asta, dar ştiu că sub poala pădurilor caii au să găsească iarbă să pască, chiar dacă puţină şi firavă, însă drumul le va face mai bine decât şederea în grajd. Mâine să puneţi flăcăii să-i plimbe cu rândul în padoc, să le cercetaţi copitele şi potcoavele, în două zile după venirea lui Gherby, plecăm…
– Sunt aici, Luminăţia ta! Cu toţii se înfiorară, căci nimeni nu-l auzise pe haiduc venind alături de ei…
– Ce-ai izbândit? îl întrebă Primo, încercând să-şi ascundă surpriza.
– N-a trebuit să mergem prea departe. La mai puţin de cinci mile de aici am găsit tabăra unor tâlhari care petreceau fără griji. Nu aveau nicio strajă, se hârjoneau cu femeile din Olmsbad pe care l-au ars din temelii, iar pe bărbaţi i-au ucis în chinuri cumplite. Am văzut câteva cadavre şi mi-a fost de ajuns.
– Prinşi aţi luat?
– Trei, care se aflau mai într-o margine, doborâţi de băutură. Oamenii mei vin acum cu ei. Nu trecu mult până când cei patru oameni ai lui Gherby, având între ei cei trei prinşi, se apropiară de foc. Haiducii îi puseră în genunchi pe prinşi în faţa căpeteniei, în vreme ce Gherby se apropie de cel mai făţos dintre ei…
– Spune!
Prinsul aşeză un scuipat gros pe vârful încălţării haiducului, iar acesta luă un vreasc din foc şi i-l apropie de barba rară, gălbuie, care dispăru în tăria flăcării, pielea încreţindu-se ca mâna zbârcită a Virulei. Răcnetul prinsului străbătu liniştea pădurilor…
– Dacă ştiam ce aşezare cuprinsă e aici, nu mai zăboveam la amărâtul ăla de sat, veneam şi vă spânzuram pe toţi…
Haiducul vru să apropie iar vreascul de obrazul mutilat, dar Primo îl opri cu un gest.
– Câţi sunteţi şi sub comanda cui luptaţi?
– Suntem aproape şase sute de oşteni care-am luptat sub flamura graffului Waldemar de Cytonice, dar grafful a murit şi noi am rămas să ne găsim singuri norocul. Până la primăvară, când vom fi iar la căutare, ne agonisim traiul cum putem…
– Ce fel de oşteni?
– De toate felurile, pedestraşi, călăreţi, ca-n orice oaste, destul de mulţi ca să vă spulberăm… Eu zic să ne daţi drumul şi am să vorbesc cu Otto, căpetenia noastră, să fie blând cu voi…
Primo se uită lung către Starek din Mlada şi-i spuse cu glas domol:
– Să-i pui în lanţuri şi cu ei să cureţi fântânile şi să faci muncile grele! De vor încerca să fugă, să-i omori pe loc! Cât despre blândeţe şi despre întâlnirea cu Otto, vom mai vedea…
Prinsul mai încercă să spună ceva, dar vorbele lui Vaskaly îl amuţiră şi-i ridicară părul neîngrijit şi murdar în vârful capului:
– Nici nu ştiţi că vieţile voastre au intrat în puterea şi-n voia Syrianului şi-a oamenilor săi, atunci n-aţi mai crede că sorţii vor fi de partea voastră…

Tags: , , ,

One Response to “CRONICA SÂNGERIE 4”

  1. Anonim says on :

    …suprinzator precum de fiecare data scriitorul nostru, acest Primo al romanului in foileton pe stil IT!…se anuntza furtuni cumplite in istoria singerie pe care-o citim in fiecare saptamana…retraiesc azi emotiile pe care le traiam pe vremuri cind asteptam sa apara un nou numar din colectia SF…multumesc katafraktului cel luptator si biruitor…si, ce-o fi vrut sa spuna alchimistu` acela impaturit intr-un mitzoasa patura

Leave a Reply