POVESTE DE DEMULT 23

08.28.11

Bobotăi cu smoală, găsite în tabăra abandonată a răsculaţilor, fuseseră aprinse pe coama celui dintâi val de apărare, rupând noaptea în fâşii roşiatice şi luminând câmpia până departe, acolo unde călăreţii starostelui de Domazlice, în grupe de câte patru, patrulau pentru liniştea celor aflaţi în interiorul întăriturilor. Nu slăbiseră paza, chiar dacă ştiau că niciun duşman nu se putea apropia atât de rapid, iar posibilitatea ca oastea bohemă să se refacă atât de rapid era de domeniul fanteziei. Frica şi haosul pusese stăpânire pe bohemi şi nicio forţă din lumea aceasta sau din cealaltă nu-i mai putea aduna şi uni sub aceeaşi poruncă multe luni de acum încolo. Carl Gustav von Lenau, castelan de Schwandorf şi baron al Sfântului Imperiu, împreună cu ceilalţi nobili pe care reuşise să-i strângă sub flamura sa pentru încercarea disperată de a salva oastea ridicată din ordin papal, cinau în sala de consiliu a castelului, la aceeaşi masă cu Episcopul de Lubeck şi prelaţii din suita sa, Gunther Trocha, starostele de Domazlice şi comandanţii militari Manfred von Paulen, Hagen şi Rigasso. În afara zidurilor şi la adăpostul celui de-al doilea val de apărare petreceau şi restul soldaţilor pentru care se sacrificase o duzină de boi dintre cei capturaţi de la răsculaţi. La focul din faţa cvartirului lui Primo se strânseseră vechii prieteni, Flaggel, Buchwald, Rinaldo, Francisco şi Jiri Mladcek. Mai într-o parte a focului stătea încă un bărbat ce călcase, deja, spre hotarul pletelor albe pe care le purta retezate scurt la baza gâtului gros. Ochii albaştri surâdeau liniştiţi pe faţa împodobită cu barbă tot albă, tăiată rotund sub bărbie. Virula şi Primo însufleţeau adunarea, iar stacanele cu bere bohemă, rostuite tot din pradă, dădeau cep veseliei, dezlegând limbile, descreţind frunţile şi luminând privirile cu o veselie cu care nu mai erau obişnuiţi…

–         Da ştiu că nu v-aţi grăbit prea tare, fiule, mi se albiseră ochii privind în calea voastră… Ce să spun, frumos v-ar fi stat fără noi; dacă mai întârziaţi o zi n-aţi mai fi avut decât să goniţi ciorile de pe stârvurile noastre…

–         Iertare, domnia ta, dar nu-i vina mea că nobilii se adună greu, eu am făcut tot ce am putut să-i conving să pornim înainte cu cavaleria. Pedestrimea şi tunurile sunt la două zile de drum… Am ştiut că 800 de spade călări sunt mai mult decât suficiente ca să vă vină în ajutor, dar nu ştiam că sunteţi la capătul puterilor. Este drept că aţi făcut treabă bună aici, mult mai bună după cum s-ar fi aşteptat cei ce ştiu cu ce năpastă v-aţi confruntat. Eu am zăbovit doar cât mi-a trebuit să ocolesc destul de departe ca să nu fiu descoperit, tabăra şi să atac exact de acolo de unde nu s-ar fi aşteptat. Mai mult, am vrut să cad în spatele lor având soarele în spate, aşa s-au dezmeticit mult mai greu…

–         E drept, deşteaptă manevră, asta arată că ai să fi oştean de soi!

–         Ei, lasă domnia ta, încerc şi eu să mă ridic la înălţimea celor ce mă laudă… Mâncau din bucăţile mari de carne de bou, pârpolite la focul vesel, bucăţi pe care le storceau de grăsime pe bucăţile mari de pâine din făină de secară amestecată cu cartofi, altă pradă de război mult apreciată, pentru că bohemii erau neîntrecuţi la coacerea pâinii. Oasele le aruncau înspre Lup, fiara ospătând hulpavă lângă picioarele lui Gero, flăcăiandrul care lua parte la primul ospăţ din viaţa sa. Deosebit de oasele pe care le primea cu generozitate, lupanul primise de la stăpânul său şi o jumătate de halcă bună, cu grăsime şi zgârciuri…

–         Ia spune Jiri, rosti veselă Virula, cine-i oaspetele pe care l-ai adus cu tine? Toate privirile se îndreptară către bătrânul cu părul şi barba albe şi ochii albaştrii râzători. Acesta tocmai muşca hulpav dintr-o ciozvârtă a cărei grăsime i se scurgea în firele albe ale bărbii. Auzind întrebarea vivandierei, sorbi din stacana de cositor în care se frământa berea tare, se şterse cu dosul mâinii, se ridică şi se înclină teatral către cei din jurul focului.

–         Cu voia dumneavoastră, mă prezint: sunt Valentin Vaskaly, bijutier pe uliţa Stracha din Oraşul de Aur Praga şi, de aproape un an, astrolog şi cronicar al Înălţimii sale, baronul Carl Gustav von Lenau, castelan de Schwandorf.

–         Ohohoho, se minună Primo, n-am întâlnit de multă vreme un astrolog adevărat.

–         Calitatea aceasta a mea, dacă mi-e îngăduit, v-aş ruga să o treceţi momentan sub tăcere, mai ales cu atâtea feţe bisericeşti prin preajmă. S-au văzut oameni trimişi pe rug şi pentru mult mai puţin decât atât şi nu cred că flăcările, fie ele şi purificatoare,  sunt cel mai bun element de ajustare a bărbii mele…

–         Nicio grijă, domnia ta, nu facem zarvă multă cu treaba asta, iar cât îl priveşte pe cinstitul nostru capelan, el a fost soldat ca şi noi, dar a trecut mult de atunci… Francisco încuviinţă dând din cap, iar Virula continuă cu întrebările:

–         Şi cu Jiri cum de te-ai împrietenit?

–         Mi-a prezis că am să mă însor curând, încă din toamna asta şi am să intru în cinul boieresc! rosti cu veselie tânărul.

–         Hei, să fie cu noroc şi să se împlinească! Să sporeşti numărul călăreţilor viteji, că e mare nevoie… izbucni uriaşul Flagel ciocnind stacana sa cu ale celorlalţi, cositorul sunând ciudat, stins, ca un dangăt îndepărtat de clopot.

–         Dacă ştii să ghiceşti, spune-ne şi când va fi Virula mireasă!? hohoti Buchwald.

–         Cu lucrurile acestea nu se glumeşte, mai ales lângă un foc de seară, când puterile întunericului pun stăpânire pe toată firea. Nu văd învelitoare de mireasă, nici jocuri şi petreceri, ci ani sângeroşi, mulţi şi cumpliţi, peste care veţi răzbate cu toţii sub braţul ăputernic al unui bărbat mai vârstnic… În ce te priveşte pe domnia ta, să te fereşti de stufărişurile smârcurilor…

Ce tot spui, astrologule, ce smârcuri, ce căpetenie vârstnică? Hagen e mai tânăr decât noi… Vocea guturală a burgundului era învăluită în teamă şi toţi ceilalţi simţiră că vorbele lui Valentin Vaskaly aveau să se adeverească. Căutară să se veselească mai departe pe muzica scoasă de clinchetul stacanelor pline şi îndemnaţi de gustul pâinii şi al cărnii, gust pe care credeau că-l uitaseră. Mai târziu, când bobotăile cu smoală începură să se stingă şi mai rămăseseră puţine ceasuri până în zori, petrecăreţii adormiră, doar străjile rămânând să vegheze câmpia şi apele Radbuzei sătule de sângele pe care-l supseseră…

Tags: , , , ,

2 Responses to “POVESTE DE DEMULT 23”

  1. Anonim says on :

    …simtul special al autorului l-a facut sa itroduca un nou personaj, dupa ce confruntarea singeroasa din episodul anterios se sfisi cu bine; probabil ca totul se va relansa, actiunea luaind o turnura absolut surprinzatoare, cum are obiceiul mai sus numitu` autore!…dupa luptele cumplite isi face aparitia misterul, magia, si alchimia -pentru ca in vremea aceea stiinta se numea alchmie sau astrologie…- iar ideea cea mare este ca respectivul nou personaj este si CRONICAR al castelanului von Lenau…simt in acest amanunt, un amanunt interesant ce va fi valorificat in episoadele viitoare-, si ometafora a nevoii de scriere, de consemnare a faptelor, fie ele eroice sau nu…caci, daca ne reamintim profesia dlui. Cilibia, autorul acestui roman istoric palpitant, aceea de jurnalist!, nu putem sa nu constatam ca…atunci, cronicarii erau, in tr-un anumit fel, ziaristii timpului lor, ziaristi avant la lettre…foarte subtil si interesant!…
    (in treacat fie spus, imaginea lui Vaskaly mi-a amintit de un foarte bun prieten!)

    camaradul Levantin

  2. Ugg Boots outlet uk says on :

    Simply, you can read inside the very interesting content material. Strategy to use, and i expect followers.

Leave a Reply