GARĂ CU TREN XIX

03.29.11

Un soare blând, de primăvară aşezată, mângâia bătătura rânită şi măturată cum nu fusese ea niciodată. Cu trei cuie în gură, aşa cum poartă dulgherii de meserie, Pârţoi mai bătu odată aşa, de verificare, în bucata de scândură proaspătă, care mirosea a miez de lemn proaspăt sfârtecat de joagăr şi de abric. Înlocuise gardul din leaţuri putrezite, împreună cu doi vecini ridicase umbrarul larg şi mai construise în spatele casei un lucru pe care nu-l avusese niciodată: o privată formată din două cabine! Pe uşile din lemn încă alb, Larisa scrisese pe una, cu vopsea roşie „FEMEI”, iar pe cealaltă, cu vopsea albastră „BĂRBAŢI”… Ştiuclei se învârtise o vreme printre picioarele oamenilor care roboteau, mirosise căruţa trasă într-o latură a curţii şi în care Larisa pusese câteva ghivece cu petunii şi muşcate şi încercase să ude găleţile vechi în care se aflau cei doi leandri mari, unul cu flori albe, celălalt cu florile trandafirii, aşezaţi pe prispă, de-o parte şi de alta a uşii. Atunci se hotărâseră, îl mutaseră definitiv acasă la bufetier, unde Luiza, fiica lui Pelcu, nu se mai despărţea de el, alergând stângaci în urma lui când veneau seara acasă, iar căţelandrul se repezea să li se încurce printre picioare. Obosit, chirigiul se aşeză pe un scăunel pe prispa luminată de soarele blând, îşi şterse sudoarea ce-i ieşea de sub marginea pălăriei vechi, decolorate, îşi privi mâinile cu degete lungi, vreo trei dintre ele bandajate cu fâşii de cârpă rupte dintr-o cămaşă veche şi se uită lung către Larisa care tot lustruia clondirele şi paharele pe care apoi le aşeza pe poliţe.
– Mă fată, de când s-a făcut primăvară, parcă te-ai făcut şi mai frumoasă… Dacă n-aş avea anii pe care-i am şi nu mi-ai fi zis de la-nceput „unchiule”, parcă văd că m-aş lua în cuţite cu dom’ Pelcu şi am fi de pomina mahalalei, de ne-ar pune lăutarii-n cântece! Adu-i moşului o cană cu apă, că mi s-a uscat gâtiţa!
– Ţi-aduc, unchiule, da aia cu cuţitele nu-i decât o glumă, eu ochii pe Aurel i-am deschis, nu-mi trebuie altu’… Da ai dat vreodată cu cuţitul, unchiule?
Chirigiul sorbi lung din cana mare, alb-gălbuie, se şterse cu dosul palmei la gură, scotoci în buzunarul vestei uşoare şi vechi, din flanel, scoase pachetul de ţigări şi-şi aprinse una; pe urmă pufăi lung şi-ostenit-spuse încet:
– Am dat, tată, am dat…
Fata şi bufetierul se opriseră din roboteală şi se traseră mai aproape. Pelcu se aşeză pe ciuci, rezemat cu spatele de zidul care trebuia văruit, atât le mai rămpsese de făcut, de văruit zidurile pe dianfară şi de pus firma ţipătoare pe care-o comandaseră la un meşlter bătrân. Larisa aruncă un ţăl vechi direct pe pământul bătătorit al prispei şi se aşeză jos, căutând să prindă cu privirea lumina ochilor chirigiului.
– Eram mai tânăr, era o toamnă târzie, acu vreo treizeci de ani, fusesem la un botez aci, într-o comună, la nişte verişori de-ai muierii, am petrecut toată noaptea. Vreme bună, fără nicio pată de nor pe cer, am jucat în bătătură toată noaptea şi a mea le-a sucit minţile la toţi, că se-nvârtea şi avea fuste noi şi-o caţaveică mândră de-ţi lua ochii. A fost femeie frumoasă… Aveam şi cai mândri, eram închegat, n-aveam de ce să mă plâng, încă nu-ncepuseră necazurile…
– Şi ce s-antâmplat, mă, nea Pârţoi? Vocea bufetierului suna moale ca o aducere aminte…
– Am văzut că nişte vecini de-ai cumetrilor mă tot îndemnau să golesc paharele cu vin, un văr de-al muierii mi-a făcut semn scurt cu ochiul, am luat seama, da el nu putea să facă nimic, că erau vecini, nu se putea strica cu ei dintr-o vorbă spusă la bănuială, ştii cum e, vecinul ţi-e cea mai apropiată rudă şi la necaz şi la bucurie… Acu’, eu nu ştiu ce le făcea cu ochiul la mine, muierea, caii, căruţa, salba de la gâtul alei mele, sau îi supărasem eu cu vreo vorbă… Traba e că dimineaţa, înainte de răsăritul de soarelui, când i-am văzut cu captele căzute pe mese, am înhămat caii, am suit muierea în căruţă şi am pornit la drum. Mă gândeam că-n vremea prânzului ajung acasă…
– Şi n-a fost aşa?
– Era să nu fie, dom’le Pelcu, era să nu fie… Ieşisem din comună de vreun sfert de oră când am auzit zgomote de copite în urma noastră. Am dat bice cailor şi muirea s-a pus pe răcnit, doar o auzi cineva şi ne-o sări în ajutor… N-a sărit nimeni.
– Şi ce-ai făcut, unchiule?
– Haitoş n-am fost niciodată, da nici moale. Veneau călărind pe deşelate, n-avuseseră timp nici să arunce frâiele în capul cailor, se ţineau de coame… Pe unul l-am vărgat cu biciul şi-a căzut în praf cu sângele şiroindu-i pe faţă. Altu’ s-a dat în faţa cailor, să-i ţină în loc şi doi s-au suit în căruţă. Ăl mai mare a venit spre mine, eu am scos cuţitul şi am vrut să-l tai într-o coastă, da s-a pitit şi eu am băgat custura ascuţită pe piatră şi făcută şiş în umăr şi sângele a ţâşnit fântână… Muierea atunci a prins curaj şi l-a prins cu dinţii de obraz pe ţiganuil care-o apucase de cozi, da din faţă, că-l damblagise şi pe el vinul… Atunci s-a auzit lipăitul tălpilor cumetrilor care veneau cu toată târla, cu pari şi topoare în mâini şi al patrulea, care rămăsese întreg, a dat călcâie calului şi s-a dus…
– N-aţi anunţat poliţia, unchiule?
– Nu fată, că noi între noi ne judecăm altfel! Ce să fi căutat miliţienii în treburile noastre? Ne băteau pe toţi şi ne trimiteau prin puşcării. Ce, eu aveam voie să dau cu cuţitul? Eram la drumu’ mare, nu în casa mea… Pe-ai loviţi i-au luat cumetrii şi i-au dus acasă, nouă ne-au plătit sperietura cu câteva sute, da atunci am văzut ce repede se sloboade viaţa unui om, că nu mă ştiam în stare să dau fără să-mi pese…
– Ai fost curajos, nea Pârţoi!
– Ba speriat, dom’le Pelcu, speriat de moarte şi de ruşine, de-aia am dat…
– Acuşi ai mai da cu cuţitul unchiule?
– Nu ştiu, fată, nu cred, acu’ pentru ce să mai dau!? Da să nu-ncerci niciodată să afli câte poate omu’ să facă de frică sau de necaz… Aaaaa, da pentru tine, dacă aş avea măcar vârsta de-atunci, m-aş tăia cu dom’ Pelcu…
Aprinse încă o ţigară şi luci scurt din ochi către bufetier. Ăsta-i prinse privirea şi zâmbi ferit, apoi îşi îngroşă vocea şi rosti făcându-se supărat:
– Cu de-astea să nu glumeşti, nea Pârţoi, că ţi-am spus că iau foc şi dacă se uită unu mai aşa la ea!
– Lasă. mă, Aurele, că ştie unchiu’; eu pe tine am deschis ochii, gata!
Cei doi bărbaţi începură să râdă, iar fata înţelese că ei doar glumeau şi se sculă îmbufnată, gata să meargă la clondirele şi la paharele ei pe care le tot aranja pe poliţe…
– Hai mă, Larisa, tu nu ştii de glumă? Adu-ncoa sticla aia cu Milcov, e-n raftul de jos, din dulap, să cinstesc cu nea Pârţoi, că am văzut că n-are cuţit la el şi nici biciul nu-i e la îndemână… Peste râsetele lor se-aşternu ca o umbră prezenţa unui bărbat zvelt, destul de tânăr, îmbrăcat în coistum de culoarea asfaltului, care se oprise în faţa porţii noi şi îi privea insistent…

Tags: , , , , , ,

One Response to “GARĂ CU TREN XIX”

  1. Anonim says on :

    …!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!…

    camaradul Levantin cititor din severin

Leave a Reply