GARĂ CU TREN XIV

03.16.11

Rămăseseră aşa, înţepeniţi pe peronul pustiu, măturat de vântul rece care aducea vârtejuri de fulgi de zăpadă şi le smulgea lacrimi calde din colţul ochilor. Rumega fiecare spusele chestorului. În cele din urmă sparse tăcerea bufetierul şi glasul îi suna uscat, ca-ntr-o sete mare:
– Bă, nea Pârţoi, eu cred că am intrat într-un căcat aşa de mare că nici nu-i simţim mirosul…
– Păi nu mai miroase, n-ai auzit, a plecat la Bucureşti cu oamenii lui!? Aşa-ţi dă Dumnezeu cumpene când nici nu te aştepţi… Chirigiul părea tot glumeţ, dar în ochi îi lucea o spaimă cum nu mai cunsocuse.
– Hai, bre, înăuntru, că s-o fi dezpuţit şi înăuntru, ajunge de când îngheţăm aici.
– Hai, dacă zici dumneata, da mi s-a făcut dor să mă duc acasă, să-ncui uşa, să dau drumu la radiou şi să stau lungit în pat, aşa, fără gânduri, fără nimic…
– Stai să curăţ şi eu pe aci, mă laşi şi pe mine în drum, crezi că eu mai un chef? Şi pe urmă, nu mi-ai terminat povestea cu Valică…
– Aşa-i, că uitasem… După patru ani, când huzuream noi mai bine la casa lui moş Cristea, am luat seama că Valică crescuse bine şi avea o culoare roşie, frumoasă, în obraz, parcă nu era pui de ţigan. Şi cânta, dom’le Pelcu, şi din gură, da şi cu degetele…
– Cum cu degetele?
– Uite aşa, se aşeza pe prag sau pe marginea patului, lua un scăunel între picioare şi bătea cu degetele în el, ziceai că dă la ţambal, nici nu i le vedeai. Se bucura moşu că îi umpleam casa de tinereţe. Eu am văzut că de la un timp se uita ciudat la Valică, îi punea mâna ba pe obraji, ba în sân, da Valică n-avea deloc fierbinţeală şi nici nu tuşea. Am crezut că sunt drăgăleli de om bătrân, care n-avusese copii. Eu îi spuneam să nu-şi facă griji, că noi, ţiganii, suntem căliţi, nu dă boala-n noi aşa uşor… Moşul scutura din cap a necrezare… Într-o dimineaţă, tot aşa, pe vremea babelor, s-a pus o furtună ca de sfârşit de iarnă. Ningea cu nişte fulgi mari ca farfurioarele de cafea şi trăgea un vânt de la deal, dinspre baltă, de făcea vârtejuri de pomină din fulgii ăia frumoşi. Chirigiul scoase o ţigară şi o aprinse scăpărând un chibrit din cutia scoasă din buzunarul scurtei vătuite. Pe urmă, continuă… Ne-am pomenit atunci cu Valică că zâmbeşte aşa, cu toată faţa, ca de-o bucurie pe care-o ştia numa el. S-a ridicat de pe pat şi a deschis uşa, noi crezând că nu mai suportă fumul, că avea, dom’le Pelcu, moşul nostru o sobă făcută din pământ, cu cuptor şi pat de pământ, pe care-i plăcea să se culcea, că-i făcea bine căldura aia venită pe dedesubt şi oasele lui or fi avut nevoie de căldură, cum au şi ale mele acu’, da eu nu mai am soba aia, am dărâmat-o şi am băgat în loc o cizmă din aia, de tablă. Ziceam că am mai mult loc… La ce mi-o fi trebuit? Parcă aş avea zece copiii prin casă şi i-aş şmotrui să se facă căluşari… Vântul băgase fumul înapoi pe horn şi d-aia zic, am crezut că Valică a deschis uşa să iasă fumul afară, să intre aer curat. Da nu era aşa, dom’le Pelcu, pe el altceva îl chema afară… A ieşit aşa, în cămaşă şi cu capul gol, cu faţa acoperită de zâmbetul ăla frumos şi de-o lumină cum nu mai văzusem. S-a proţăpit în bătătură, în faţa casei şi se uita în sus, cu mâinile întinse în lături, parcă vrând să ia toată zăpada aia care curgea în vârtejuri. Ne uitam la el şi parcă ne luase Dumnezeu şi puterile şi graiul. Ştiuclei, căţelul care ne bucura zilele jucându-se cu noi şi nedezlipindu-se de căruciorul cu dulciuri, s-a apropiat de Valică, crezând că-i rost de joacă, da am văzut că i s-a ridicat părul pe spate, a slobozit urlet rău şi a fugit sub grămada de lemne, speriind cele trei găini pe care le avea moşu… Pe urmă, ca lovit în moalele capului, Valică s-a prăbuşit la pământ. Atunci am alergat amândoi la el şi am văzut pata mare de sânge care-i curgea dintre buze, înroşind zăpada… L-a luat moşu în braţe, ca pe-un săculeţ, chiar dacă Valică crescuse bine şi moşu era trecut de 80 de ani. A alergat cu capul gol şi dezbrăcat, cum stătea în casă, cu mine după el, la dom’ doctor Gomoiu, da nu mai era nimic de făcut. Sufletul frăţiorului meu fugise în vârtejurile alea de zăpadă… Şi pe urmă, dom’le Pelcu, s-a făcut un soare, de ni se topea zăpada în cap şi dacă nu vedeam cum i se scutură umerii, aş fi crezut că şiroaiele de la zăpada topită îi curg moşului pe obraji. Boală boierească asta de plămâni, roade fără să doară…
– Amărâtă viaţă ai dus, bre, nea Pârţoi…
– Aşa mi-o fi fost scris. Da am avut şi clipe frumoase. Mai rare, ştiu, da io-s mulţumit şi cu alea. Lângă casa moşului avea ogradă Frunză, chirigiul. Gospodărie cuprinsă, casă bună, remiză, echipaj de lux, cinci platforme de cărat calabalâc, 8 perechi de cai, da şi-o droaie de copii. Şaişpe, nene, făcuţi cu două muieri, că ai din neamul nostru nu se mai opresc când dau drumu la ţeavă… A mea era printre ai mai mici, numai trei erau făcuţi după ea. Când avea paişpe anişori, eu făcusem de 19, ne-am luat, cu voie de la Frunză ăl bătrân, care mi-a dat trenţele de pe ea, vreo două bodroanţe, o platformă şi-o pereche de cai, două mahmudele şi-o palmă după ceafă. Asta, puţă, mi-a zis, e ca să nu te caut să-ţi dau altele mai grele! Să dai în beutură şi-n hoţii, c-atunci vin eu să te judec. După o juma de an s-a dus şi moşu meu şi am plâns după el mai mult decât plânsesem după taica, maica şi fraţii pe care-i îngropasem. I-am făcut pomană mare, da în afară de rude a venit puţină lume, vreo doi milogi de la biserica veche, alţii nu s-au înghesuit să mănânce la o masă cu ţiganii. Şi popa a strâmbat din nas, n-a luat nici colacii, a băgat doar nişte bani în buzunar, a zis că ţine regim…
– O fi ţinut…
– Ţinea pe dracu’! Nu-l văzusem eu pe fereastră, în casă la madam Gureşu, văduvă de miliţian, cum dădea paharele peste cap, rupea cu dinţii din găina friptă şi băga mujdeiul de usturoi cu lingura în gură după ce-şi dădea barba la o parte? Mai departe, ce făcea, nu mă pune să-ţi spui, că n-am văzut…, stângea lampa…
– Frumos povesteşti, bă, nea Pârţoi… Stau şi casc gura la dumneatale ca la radiou, când eram mic, de spuneau poveşti…
– Păi dacă dumneata taci!
– Aşa-s eu, mai tăcut, da nici nu prea ştiu să leg poveştile aşa, ca dumneata… Câteodată aş vrea, că şi peste mine a curs bălegarul greutăţilor. În lumina privirilor i se aşezase o ceaţă neguroasă şi cu unghia tot freca o margine a plitei godinului în care focul se stinsese de mult. Începu să spună ceva, da atunci intră pe uşă inspectorul Grigoroiu.
– Hai, bă, oameni buni acasă, că mi-au îngheţat ţurloaiele. Dom’ Pârţoi, mă laşi şi pe mine la sediu?

Tags: , , , ,

One Response to “GARĂ CU TREN XIV”

  1. camaradul Levantin says on :

    „…tekel, mane, fares!„

    un calator din Tzara Sfanta!

Leave a Reply