GARĂ CU TREN VII

03.03.11

Un curent rece, purtând fuioare lungi de zăpadă, intră în încăpere odată cu brancardierii şi cu un om îmbrăcat în halat alb. Acesta din urmă, apucă mâna fostului casier CFR ca să-i caute pulsul, dar renunţă repede…
– A început să se răcească!
– Faceţi voi certificatul de deces? întrebă ofiţerul grăsuliu care strivi chiştocul ţigării sub talpa ghetei drepte, direct pe mozaicul crăpat.
– Nuuuu, îl trimitem la judeţ, la Medicină Legală, da din câte s-a transmis la radio, drumul e blocat de nămeţi… Al dracului viscol, şi eu care credeam că vine primăvara!
– Toţi credeam, dom’ doctor, se băgă Pârţoi în vorbă, aşa crezi că scoteam eu căişorii pe vremea asta? Tot nu fac niciun ban cu ei…
– Nu-s doctor, nene, doar asistent… Da parcă miroase a cafea aici…
– Aşa-i patroane, ai putea să ne serveşti şi pe noi… propuse lacom ofiţerul cel gras, ce dracu’, aşa tratezi dumneata autorităţile?
– Să scuzaţi, da nu mai este, doar ce este în ceşti. Pe vremea asta, n-am apucat să fac aprovizionarea.
– E plină ceaşca lu dom Melaiche, a răposatului… propuse Pârţoi, cu un zâmbet larg pe faţă… N-a apucat săracu să guste din ea…
– Ia dă-o-ncoa! Adică stai aşa, că mi-o dă agentu’, ţie poate-ţi cade funinginea înăuntru… Râsul subţire, de scapet însoţi gluma proastă. Şi văd că fumaţi Kent…, ia dă-ncoa şi-o ţigară din astea, boiereşti, să mă dedulcesc şi eu. Auzi, dom’ patron, da nu pui în ceaşcă nişte coniac, nişte rom, ceva, să-mbunătăţesc cafeaua şi să omor microbii? Mai trece şi de frig…
– Pun, dom’ căpitan, mai am o juma de sticlă de rom bun…
– Ce dracu-mi tot ziceţi căpitan? V-aţi luat după maglaon? S-au schimbat, bă, gradele, sunt inspector, voi nu ştiţi că ne-am demilitarizat? Nu citiţi ziarele?
– Nu prea, dom’ inspector. Zâmbetul lui Pârţoi se făcuse verde, nu înghiţea nici gluma cu funinginea, nici apelativul „maglaon”.
– Ei, noi plecăm cu cadavrul, aici nu mai e nimic de făcut… mă rog, în ce ne priveşte…
– Drum bun, vedeţi să mă sunaţi, să-mi spuneţi la ce concluzii ajung ăia de la Legală. Cine ştie, oi avea de lucru şi pe treaba asta…
În spatele oamenilor de la Salvare uşa se trânti cu zgomot. Unul dintre gradaţi îi aduse un scaun ofiţerului care se aşeză greoi, atent să nu verse ceva din ceaşca în care Pelcu turnase un lichid roşiatic dintr-o sticlă de pe care ştersese praful când o luase din raft…
– Să mă-ncălzesc niţel şi mergem amândoi în vagonul ăla, să facem o reconstituire zise el, uitându-se subţire, pe sub gene, către Larisa. Ce mama dracului o ascunde povestea asta cu jandarmul? Vă văd oameni în vârstă, nu cred că-mi turnaţi gogoşi…
– Păi nouă de astea ne ardea? Ce nevoie aveam? Dacă nu era el, cu puşcociul şi nenorocitele alea se sigilii, rostuiam şi eu de-un câştig… rosti cu obidă Pârţoi.
– Şi asta-i drept, da nici ăia de la judeţ, de la Jandarmerie, nu-s nebuni. Ziceţi că părea normal?
– Normal, dom’ inspector, şi el şi arma, am făcut şi eu armata, nu c-aş fi vreun priceput, da tot pistol din ăsta am avut şi eu în dotare. Pelcu vorbea calm, parcă încercând să-şi răspundă lui în gând, în timp ce vorbea…
– Da, ciudat, da cine ştie… Poate dau de-un caz mare şi scap dracului din gaura asta de oraş…
– Nu-ţi place oraşu’, dom’ şef? Ai fi venit de la Bucureşti? ricană Pârţoi…
– Am venit de la mă-ta! Hai nu te-ntinde la vorbă, că faci praf! Se ridică, îşi încheie haina prevăzută cu mesadă sintetică, îşi aşeză mai bine căciula pe cap şi o îndemnă răstit pe Larisa:
– Hai fă, să-mi arăţi ce era în vagonul ăla…
Fata se ridică şi ieşi pe uşă înaintea lui, însoţită de privirile lacome ale celor doi gradaţi. Pelcu şi Pârţoi îşi aprinseră ultimele două ţigări din pachetul de Kent pe care bufetierul îl mototoli şi-l aruncă în foc. Închise cu grijă uşa godinului, şi la un semn al lui Pârţoi se duse şi puse cele două pachete cu ţigări proaspăt cumpărate într-un sertar al dulapului de după tejghea. Chirigiul scoase pachetul lui mototolit şi-l aşeză la vedere, mormăind satisfăcut: „Dacă vrea, să fumeze din astea!”… Priveau tăcuţi, ca şi cei doi gradaţi, pe fereastră, la viscolul de afară şi niciun cuvânt nu le întrerupea gândurile. După ce terminară ţigările, Pârţoi se adresă cu precauţie, celor doi:
– Cam repezit şefu’ ăsta al vostru, ai? O fi din neam mare…
– Ba-i al dracu’ de moare dom’ inspector Grigoroiu! Ce neam mare? Tac’su e zidar la Călăraşi, da aşa-i el, ciudat… Aici a venit acu vreo şase luni, mutat disciplinar… Cel care vorbise era un bărbat uscăţiv, cu părul, cam lung, de culoarea paielor umede, ieşit de sub marginea căciulii trase aproape peste urechi.
– Aha, păi ăştia fac pe boierii când au ocazia, concluzionă bufetierul. Ai din familii bune se poartă mai omeneşte…
– Uite că vine fata! rosti celălalt gradat. Singură…
Uşa se deschise cu furie şi Larisa intră zgribulită şi ciufulită de viscol.
– Duceţi-vă la şeful vostru! rosti către cei doi gradaţi care se grăbiră să iasă.
Fata se aşeză pe scaunul de lângă godin şi începu să plângă încet, trăgându-şi nasul. Pelcu şi Pârţoi se uitară unul la altu şi bufetierul se apropie şi-i puse mâna pe umăr.
– Să te servesc cu o cafea, domnişoară?
– Păi ziceai că nu mai e!?
– Am în ibric, l-am dus după tejghea, să nu-i dau lu scârba aia…
– Când am urcat în vagon s-a şi repezit la mine, ca animalu… Mi-a rupt şi ciorapii, că trăgea de mine, n-a vrut una scurtă, a vrut normal şi nici prezervativ nu avea. Grohăia ca porcu’, acu-mi pare rău că sunt curată şi nu l-am pricopsit cu vreun sculament! Pe urmă a băgat capul în alt compartiment şi a rămas ţuţ, m-a trimis pe mine să-i chem pe oamenii lui…
– Da ce-a văzut acolo?
– Păi eu ştiu? Poate poza lu’ mumă-sa! Să-l ia dracu’ de nenorocit, că dac-aş avea vreo putere, l-aş omorî!
– Da de ce nu-l reclami la şefii lui?
– Glumeşti, dom’ Pelcu? Păi şefii lui nu ştiu cu ce mă ocup eu? O să dau de alt dobitoc care-o să vrea să facem altă reconstituire şi-o să-mi explice, rânjind, că dac-o spăl e ca şi nouă…
– Da de ce nu vă duceţi la mine acasă, uite îi scriu un bilet lu’ vară-mea şi te duce nea Pârţoi cu căruţa…
– Păi vrei să vină boul ăsta şi să facă gât? Zice că suntem martori, trebuie să facă proces-verbal…
– Lăsaţi domnişoară, că-l aranjez eu! Are să-i iasă galoanele pe nas… Glasul îi devenise metalic şi chirigiul îl privi cu admiraţie pe bufetier.
– Hai, nepoată, să facem cum zice dom’ şef, că-i mai dezgheţat ca noi, ştie ce spune!
– Luaţi şi ţigările, mie nu-mi trebuie decât una, să fumez până vin ăştia…
Chirigiul luă cele două pachete, desfăcu unul dintre ele şi-i dădu bufetierului două ţigări, pe urmă luă fata de braţ şi ieşiră amândoi pe uşă. Bufetierul îşi aprinse una dintre cele două ţigări şi se aşeză pe sacunul pe care stătuse fata, apoi sorbi lung din ceaşca de cafea din care băuse ea. O hotărâre decisivă i se citea pe faţă. După vreo cinci minute intră ofiţerul urmat doar de unul dintre gradaţi. Îşi scutură ghetele de zăpadă, scoase tabachera demodată şi-şi aprinse o ţigară, apoi rosti piţigăiat:
– Patroane, e groasă! Aici e treabă cu clenci de ţi se ridică părul în cap. Băieţii ăştia or să rămână aici, să facă de pază cu schimbul, câte o juma de oră, că-i dovedeşte gerul, eu mă duc la sediu, o să-i zic ţiganului să mă ducă, să iau legătura cu judeţul, să văd ce instrucţiuni îmi dau. Da unde-i cioara, s-a dus cu boarfa s-o reguleze?
– Nu, dom’ inspector, a plecat s-o ducă la spital, la judeţ, că a podidit-o o hemoragie şi avea dureri de urla, pe jos, ca femeile… Zicea că eşti ca un taure!
Ţigara aprinsă scăpă dintre buzele groase şi ochii ieşiră din pungile de grăsime în care se adăposteau. Ofiţerul ieşi pe uşă însoţit de rânjetul gradatului care-i făcu cu ochiul bufetierului.
– Acu’ să meargă şi pe jos, nesimţitul dracului!

Tags: , , ,

2 Responses to “GARĂ CU TREN VII”

  1. camaradul Levantin says on :

    …viata este foarte ciudata, uneori seamana cu realitatea, viata seamana cu arta cel mai des…ce-ro fi vazut ala acolo?

  2. http://www.victims-blog.com/some-blog-post says on :

    Scholarships for Minorities…

    […please consider link exchange to benefit web ratings..]…

Leave a Reply