GARA CU TREN

02.13.11

O gară mică, o haltă de cale ferată, dintr-un orăşel de câmpie, uitat pe hartă. A fost dezafectată în urmă cu câţiva ani, nu mai este funcţională, deşi pe una din fostele linii stă garată o garnitură de tren, cu vagoane de călători şi o locomotivă din care a început să curgă rugina. Instalaţiile sunt dezafectate, singurul loc oarecum viu fiind bufetul gării, locaţie ce a rămas activă, primindu-şi clienţii vechi, mai bătrâni de la zi la zi. Peronul s-a transformat, parţial, în terasă a bufetului deservit de un singur ospătar, Pelcu, patron în acelaşi timp al sordidei locaţii. Trei mese de tablă, aşa cum nu mai găseşti la nicio altă terasă, nici măcar în oraşul ăsta prăpădit, de câmpie, cu scaune din acelaşi material, de pe care vopseaua albă a căzut în fâşii lungi, lăsând locul limbilor de rugină, completează mobilierul locaţiei. Nu feţe de masă, nu pernuţe pentru şezut, nu clienţi simandicoşi. Astăzi, la soarele sărac de început de primăvară, se încălzesc doar doi: Melaiche, fost casier la casa de bilete a Gării, care poartă şi acum uniforma CFR uzată şi cam unsuroasă şi Pârţoi, un chirigiu cu obraz măsliniu şi fuioare sure de păr atârnate peste buzele negre şi groase, cu haină vătuită şi jegoasă peste trupu-i firav, pantaloni de pufoaică vârâţi în cizmele de cauciuc cu carâmbii răsfrânţi, între care, animată de degetele mâinilor nestarnice, joacă codiriştea biciului care-i arată meseria. Pe lângă garnitura de tren abandonată se învârte un jandam tinerel, cu pulan la şold şi pistol mitralieră pe spate. Cei doi muşterii aşezaţi la una dintre mesele aflate în bătaia soarelui zgârcit, beau din pahare ieftine, ciobite, un lichid cu aspect alburiu, îndoielnic. Primul deschide vorba Melaiche:
– Cum merg afacerile, dom’ Pârţoi?
– Cum să meargă, dom’ şef? Prost ca toate treburile din ţara asta! Când era gară, aveam clienţi, mai venea câte-un fandosit să-l plimb, alţii să le duc bagajele, alţii să-i duc prin vreo comună… acu’ împuşc francul şi mai am noroc cu dumneata că mă mai cinsteşti cu câte-un rachiu.
– Treaba cu fierul vechi merge?
– Merge pe dracu! Câte-o tinichea colo, câte-o piuliţă dincolo, omor bietul cal degeaba. Eeee, dacă n-ar sta îngalonatu’ ăla aci, cu puşcociul pe spinare, aş îndrăzni la tren, acolo-i fier mult şi ar mai ciuguli şi mandea câte ceva. Nici prin camerele astea nu cred că aş sărăci dacă aş cotrobăi puţin, da mă-ncintă ăsta cu pulanul…
– Ai copii, ai familie, dom’ Pârţoi?
– Ca tot omu’, dom’ şef, am, da nu mai ştiu nimic de ei. vreo trei sunt prin Spania, la furat, o fată am auzit c-ar fi prin Franţa, la cerşit, alţi doi şi doi nepoţi au căzut la puşcărie în Grecia…, tot cu furatu’…
– Se trăieşte greu şi pe-acolo…
– Şi nevasta?
– Aaaaa, madam’ Pârţoi e bine, e liniştită, nu face nimic, stă cu mâinile pe piept la cimitir! A murit acu două ierni, dom’ şef, era iarna aia rea şi ea, cum o ştii, cam slabă de piept, a scuipat vreo două săptămâni sânge şi într-o dimineaţă s-a dus! Al dracului tutun, n-a vrut să se lase de el… ca şi mine… Zici că dai şi-o ţigare?
– Păi dumneata n-ai ţigări?
– Ba am, da ca să fie pomana întreagă, că ale dumitale sunt mai bune, deh, om subţire, pensionar cheferist…
Melaiche întinde pachetul şi Pârţoi îşi scoate o ţigară pe care o aprinde cu bricheta fostului casier. În vremea asta se apropie Pelcu, bufetierul patron, ştergându-şi mâinile grase de turul pantalonilor.
– Iar te plângi, bre, nea Pârţoi?
– Mă plâng, patroane, că la cântece de bucurie am uitat vorbele! De ce să nu mă plâng?
– Păi la cât ai furat dumneatale, ar trebui să trăieşti ca un bimbaşă! N-ai lăsat în tot oraşul un capac de canalizare, un grilaj de scurgere… şi tot te vaiţi…
-Erau vechi, patroane, trebuiau schimbate! Zâmbetul de sub fuioarele sure de păr dezveleşte dantura galben negricioasă. Da nu mai dai şi dumneata un rând, aşa de-o cinste, că banii ăia de zici că i-am făcut pe fierul de l-am furat tot la dumneata au ajuns…
– Ba dau, că aşa dau în fiecare zi, cât oi mai putea…
– Da de ce să nu poţi, patroane? Ai sărăcit?
– Nuuu, m-am pricopsit! Păi de unde clienţi, bre, nea Pârţoi? Gara-i moartă, oraşul pustiu, nici ăia cu baruri dichisite nu fac vreo scofală, nu-s bani, oamenii sănătoşi au plecat dracului unde-au văzut cu ochii.
– Galonatu’ nu se dedulceşte la nimic?
– Nţţţţ! Nici nu i-aş da să bea, ce dracu’ mă, nea Pârţoi, cum să bea cu puşcociu’ la el? Eu ştiu ce năravuri are, mai facem dracului vreo dandana…
– Aha!
Pelcu aduce trei pahare cu acelaşi lichid tulbure în ele şi se aşează lângă cei doi. Vântul mătură peste liniile pustii fuioare de mărăcini uscaţi şi clatină o uşă slăbită a unui vagon de călători, care rupe aţa sigiliului şi se deschide cu zgomot. Grijuliu şi tăcut, jandarmul se apropie şi închide cu furie uşa metalică…

Tags: , , , , ,

One Response to “GARA CU TREN”

  1. camaradul Levantin says on :

    …un frumos început al unei posibile poveşti în stil româno-caragialesc…acest început poa’ să ducă în multe părţi; este ca un fel de pregătire a ceea ce va urma…în stilu’ acesta se poate ajunge ori la bal…ori la spital…ori la final trece-un tren pe linia ferată uitată de mult…este un tren, cu multe vagone cisternă, pe care nişte băjeţi băştepţi îl ascund în gara pustie de ochii vigilenţi ai vameşilor…mă rog, ai poliţiştilor…ori la final aflăm că acest loc se numea, cândva, Doctor Traian Severin…, da’ sunt absolut sigur, auctorele va găsi un final absolut surprinzător!

    camaradul levantin care-a stat în gară puţin

Leave a Reply