GARĂ CU TREN V

02.27.11

Stăteau uitându-se prostiţi la cadavrul fostului casier CFR, abia într-un târziu dezmeticindu-se chirigiul şi reaprinzând mucul de ţigară aşezat în paharul lunguieţ.
– Acu’ ce facem, dom şef? îl întrebă el pe Pelcu…
– Păi ar trebui să anunţăm Poliţia, Salvarea, nu putem să stăm cu el aci…
– Şi cum îi anunţi, ai telefon? Dom’ jandar, dumneata ai staţie de aia, de anunţi la şefii dumitale?
– Nu am, nu e cazul, da mă duc eu în oraş să anunţ autorităţile…
– Pe viscolul ăsta? Ai grijă să nu te pierzi
– Staţi liniştiţi, am ieşit eu din situaţii mai grele…
– Vin şi eu cu tine, iubi…
– Nu, stai aici, nu putem să părăsim toţi locul, până la urmă suntem martori, trebuie făcut un proces-verbal…
– Păi şi eu ce să spun că făceam aici? Eram invitată la pomană? întrebă batjocoritor, cu vocea ascuţită, Larisa…
– Lasă domnişoară, răspunse Pârţoi, spui că ai venit la gară, aşa, că poate vine vreun tren şi pleci de-aci cu el! Păi nu de aia-i gară?
– Hai bă, unchiule, mă iei la vrăjeală!? Or fi ei gaborii proşti, da nici aşa… Mai bine dă o ţigară din aia, că nici n-am apucat să-mi beau cafeaua…, rosti ea resemnată, aşezându-se pe-un scaun tras mai într-o parte de la masa la care zăcea fostul casier CFR. Îşi aşeză picioarele unul peste celălalt, dezvelindu-şi coapsele până sus, fapt care-l făcu pe chirigiu să icnească şi să-şi mute privirile. Fata îşi aprinse ţigara, se strânse în scurteica rozalie şi se scutură parcă de-un vis urât…
– Dom şef, parcă s-a făcut frig…
– Mai pun pe foc domnişoară, e vremea dracului… rosti amărât Pelcu. Păi zici că pleci, dom’ jandarm?
– Acu! ajung într-un sfert de oră, probabil că peste alt sfert o să vină şi poliţiştii cu cei de la Salvare. Zicând, îşi încheie haina albastră, ridică gulerul şi îşi potrivi pistolul mitralieră mai bine pe spate. Pe urmă, se mai uită o dată, lung, la ei, apoi deschise uşa şi ieşi în viscol…
– Îşi traseră şi ei câte un scaun în jurul godinului, bufetierul mai băgă nişte lemene pe foc, aprinseră câte-o ţigară şi începură să privească concentraţi, la găurile din mozaicul murdar
– Vezi, dom’ şef, cum spuneam eu de vise!? rupse Pârţoi tăcerea… Cu astea nu-i de glumă! Soarta ţi s-arată, îţi dă semne, da nu le iei în seamă… Tot aşa, când lucram la depozit, era unu acolo, Steopa, lipovean venit din bălţi, tocmai de la Tulcea, purta barbă lungă, ca un măturoi şi bea spirt strecurat prin pâine, îi zicea vodcă Satelit… Era închis din fire, nu prea vorbea, doar după ce bea otrava aia de spirt strecurat prin pâine începea să lălăie nişte cântări, în limba lui, ziceai că-s rugăciuni, iar din ochii albaştri îi curgeau şiroaie lacrimile mari. Nici noi nu prea intram în vorbă cu el, că îi sărea harţagul din te miri ce şi avea nişte lăboaie de te lua cu răcori… Altfel, era om bun, te-ndemna să mănânci cu el, ne ruga şi cu spirt, da cine dracu’ avea curaj să guste din prostia aia… Îi ziceam: „Nu mai bea, dom Steopa, otravă, că muri, îţi găureşte maţele şi sparge rânza în dumneata!”… Se uita lung la mine, parcă mă-nvălea într-o apă albastră, limpede, şi-mi răspundea: „Camarade, dacă e să te ia dracu’, te ia şi din uşa altarului! Nu de moarte i-e frică lui Steopa, de oameni îi e frică, că ei sunt parşivi şi-ai dracului!”… Mai târziu am aflat că acolo, în baltă la ei, muierea lui fugise cu altu’ , îi găsiseră după vreo două luni cu beregăţile tăiate într-o colibă de stuf, unde se ascundeau. L-au luat prin poliţii, l-au bătut vreo două luni, da s-a ţinut tare, n-a recunoscut. Au mai fost şi doi pescari din satul lui care au spus că fusese cu ei, tot timpul, nu ieşise din sat decât cu barca, cu ei, la pescuit… Pân’ la urmă i-au dat drumul, da în sat nu s-a mai întors. Venise aici, poate că aşa vrusese Dumnezeu, să se piardă în locu’ ăsta neştiut…
– Şi ce treabă are toatră povestea cu visele, unchiule?
– Nu te grăbi, don’şoară, că viaţa-i scurtă… Cum spuneam, într-o dimineaţă vine Steopa la lucru cu toată faţa un zâmbet de ziceai că s-a pitulat tot soarele în spatele ochilor lui albaştri. Zic: „Ce-ai păţit, dom’ Steopa, ai câştigat la loterie?”… „Noooo, zice el, mai frumos! Am avut un vis… ” „Ce vis, dom’le?” „Aaaaa, zice, am visat-o pe Tamara că venise la mine şi se aşezase pe marginea patului, cu baticul ei galben legat sub bărbie, şi-mi spunea că să nu fiu supărat, că a fugit de la Saşa şi s-a întors la mine şi numa’ cu mine are să stea toată viaţa… Şi eu în vis nu ştiam că-i moartă şi m-am trezit din somn c-o veselie în suflet de nu cred să mai fi avut vreodată-n viaţă…”…. Pe mine m-a luat cu frică când am auzit, visul nu era deloc de bine şi mă sperie şi lumina aia din ochii lui. Ne-am luat cu treaba, fiecare cu-ale lui, până spre prânz când ne-am strâns la masă, să ciugulească fiecare din pachetul de hârtie de ziar, ce-i pusese a lui de-acasă. Plasa lui Steopa stătea sprijinită în cui, şi ne-am gândit că făcuse vreun ciubuc mărunt şi acu’ stătea pe vreo grămadă de carton asfaltat, la soare, bându-şi spirtul lui… L-a găsit paznicul, după vreo două ore, sub o stivă de grinzi care nu fuseseră bine aranjate, se slăbise vreo legătură, luase cineva vreo pană de lemn…, cine ştie, dar îl prinseseră sub ele. N-a scos un sunet, nu l-a auzit nimeni, şi dacă paznicul n-ar fi văzut un câine cum linge din balata de sânge ce ieşea de sub grinzi, nu l-am fi găsit multă vreme… Asta-i cu visele, se împlinesc! încheie Pârţoi şi mai aprinse o ţigară…
– Dom’le, uite că începe să se-ntunece! rosti dintr-odată panicat bufetierul. În mod normal, cu toată vremea rea, jandarmul ar fi trebuit să se întoarcă de două-trei ori de atunci, pe jos… Ce dracului se întâmplă?
– Poate că nu le pasă! rosti Larisa dusă cu gândul în altă parte…
– Ei, nu le pasă, păi chiar şi-aşa, tot se întorcea jandarul la post… Una-i una, alta-i alta…
– Dom’ Pelcu, să ştii că nu-i lucru curat!
– Aşa zic şi eu! Bă nea Pârţoi, ia suie-te dumneata în căruţă şi du-te la Poliţie, că lămureşti treaba repede şi în dumneata am şi încredere. De pe drum mai cumpără nişte ţigări, că astea s-au cam terminat, uite-aci nişte bani. Scoase dintr-un buzunar câteva bancnote mici şi i le dădu chirigiului…
– Şi noi ce facem aici, dom’ Pelcu?
– Păi noi…. aşteptăm şi-l priveghem pe dom’ Melaiche, ce să facem!?
– Ei, dom şef, eu plec, da mă-ntorc repede, rosti Pârţoi şi ieşi drept pe uşa pe care viscolul o trânti cu putere înapoi.

Tags: , , , ,

One Response to “GARĂ CU TREN V”

  1. camaradul Levantin says on :

    …perfecta alveola a timpului in care existau personajele se sparge prin moarte…sunt obligati sa iasa din imobilitatea temporala pentru ca moarte ii expulseaza…odata cu moartea incepe sa mearga timpul…se anuleaza infinitatea in care existau la inceputul povestii! deci! totul se transforma, totul se suceste! viata se prabuseste peste personaje pentru ca visele negre aduc moartea…

    camaradul levantin

Leave a Reply