CRONICA UNUI EVENIMENT TERIBIL

12.27.10

Stau amândoi rezemaţi de peretele tapetat, aşezaţi pe scaunele scunde ale unei cafenele în care n-au intrat niciodată, dar în care s-au oprit acum doar pentru faptul că e zi de sărbătoare şi stabilimentele cu ştaif sunt închise; pentru ce să ţină personalul la lucru, acum, când oamenii normali stau pe la casele lor? Ei, însă, nu au familii, sunt aproape de al şaselea deceniu al vieţii şi singurătatea i-a gonit din case… În faţă, cafele, pe buze amintiri vechi, de la alte zile de sărbătoare, din ani de mult petrecuţi.
– Cum ţi-a trecut Crăciunul ăsta?
– Ca şi cel de anul trecut, greu, plictisitor, cu vreo două filme vechi văzute şi cu gustul sălciu al amintirilor…
– Şi mie la fel! Acum îi înţeleg pe bătrânii altor ani, când, nedumerit, mă întrebam de ce se plictisesc…
– Am avut şi un moment de spaimă, că mi-am amintit de o întâmplare veche, petrecută acum mai bine de 30 de ani, când îmi pusesem în gând să mă însor şi fata m-a invitat acasă la ea pentru seara de Crăciun, la masă cu întreaga familie…
– Şi te-ai dus?
– Stăteam în gazdă, trăiam timpuri grele, lucrurile, dacă-ţi aminteşti, se găseau greu, după ce stăteai la cozi, sau numai dacă cunoşteai pe vreun şef de raion sau de magazin, plus că erau şi de proastă calitate. De purtat, cam toată lumea purta, iarna ciorapi „flauşaţi”, nişte monstruozităţi care mai şi miroseau urât. Ninsese mult, iar eu, după ce ieşisem de la lucru, lucram la fabrică atunci, ca lăcătuş, am alergat prin oraşul acoperit de nămeţi, să cumpăr ceva cadouri pentru membrii familiei fetei pe care o iubeam. Cu chiu cu vai am găsit o sticlă de vin spumos şi nişte portocale, pe care mi le-a vândut la preţ de bar de noapte un ospătar prieten de la „Parc”. Bonus mi-a dat şi nişte ciocolate chinezeşti… Pentru fata inimii mele am găsit un deodorant. Când m-am dus acasă, nu era curent electric, nu căldură, nu apă caldă, aşa că am sărit peste duş…
– Ştiu cum era, vai de tinereţele noastre!
– Entuziasmul, însă, nu mi-a scăzut cu nimic, iar problema florilor (nu se prea găseau iarna pe atunci, dar nici nu se făcea să mă duc fără) mi-a rezolvat-o gazda mea, o femeie inimoasă, de vreo 60 de ani, rămasă singură după ce soţul îi murise într-un accident de muncă, iar fiul fugise într-o primăvară şi-i telefonase dintr-un lagăr de refugiaţi din Germania.
– Cum ţi-a rezolvat-o?
– Mi-a dat un ghiveci cu o muşcată roşie, frumoasă, parcă era pictată. Complet pregătit, mi-am încălţat o pereche de ciorapi „flauşaţi”, albi cu dungi roşii şi albastre, cărora abia le desprinsesem eticheta, mi-am pus singurul costum pe care-l aveam (călcat „la dungă” de inimoasa mea gazdă şi m-am aruncat în ghetele noi cumpărate cu doar o săptămână înainte, din piele maro, moi şi fine, pentru care plătisem o jumătate de leafă. Bişniţarul care mi le vânduse, îmi arătase, cu mândrie, eticheta care spunea că sunt făcute în Siria…
– Marfă scumpă…
– Marfă proastă! De unde să ştie sirienii, oameni ai deşertului, cum se face încălţămintea care se poartă pe zăpadă? Da atunci nu mi-am dat seama de grozăvia situaţiei.
– Şi?
– Încliftat şi înarmat cu pachetele, ţinând ghiveciul cu muşcata ca pe-un trofeu, am plecat să traversez oraşul acoperit de nămeţi. Taxiuri, ioc, autobuze la fel, dar nimic nu mi se părea prea greu la vârsta aia. După vreo două sute de metri, am simţit că am picioarele complet ude de la umezeala care trecea prin pielea prost argăsită a ghetelor mele siriene noi-nouţe. Am încercat să mă încurajez, crezând că mi se pare… În cele din urmă, am ajuns şi mă pregăteam pentru ceea ce credeam că va fi cea mai minunată seară a vieţii mele. Dacă mă însuram, lăsând de-o parte faptul că era vorba de fata iubită, sindicatul îmi dădea şi-o garsonieră, poate şi butelie, şi deveneam şi eu om „la casa mea”…
– Aşa, şi?
– Toată familia a ieşit în holul îngust al apartamentului, să mă întâmpine şi cadourile mele au făcut o impresie teribilă. Viitoarea mea socră stătea cu ghiveciul cu muşcata în braţe, mândră de parcă ar fi cucerit un trofeu, în timp ce restul familiei priveau portocalele şi ciocolatele chinezeşti ca pe nişte rarităţi. Pe vremea aia, când mergeai în vizită, mai ales pe vreme rea, trebuia să te descalţi, ca să nu murdăreşti „persanele” aduse cu mari sacrificii, de la sârbi. Atunci s-a petrecut tragedia!
– Ce tragedie?
– Sub privirile întregii familii, mi-am descălţat ghetele „siriene” şi nu-mi venea să-mi cred ochilor dezastrul pe care-l vedeam. Culoarea cizmelor ieşise în albul ciorapilor mei noi, cu dunguliţe roş-albastre, dar asta nu era totul…
– Dar ce mai era?
– Datorită umezelii şi a materialului prost din care erau făcuţi, ciorapii mei cedaseră şi degetul mare de la piciorul drept ieşise gogonat, triumfător, prin materialul „flauşat”! În loc de clopote care anunţă sinistrul, am auzit un pocnet surd şi am văzut ghiveciul cu uluitor de frumoasa muşcată spart pe parchetul dat cu „palux”, scăpat din mâini de cea care trebuia să-mi fie soacră. Umilit, m-am uitat în ochii umezi ai iubitei mele, încercând să găsesc o scăpare acolo. Voiam să explic, să arăt etichetele abia dezlipite de pe lucrurile noi, dar nu-mi venea pe buze niciun cuvânt. În câteva secunde care mi s-au părut ani, m-am încălţat cu ghetele care se făcuseră ca nişte cârpe de şters vasele din cantinele muncitoreşti ale acelor vremuri, m-am întora şi m-am dus să-mi usuc lacrimile în bufetul gării, bând ţuică de drojdie şi vermut „Mamaia” (erau singurele sortimente de băutură care se mai găseau!). A fost prima mea beţie din viaţă, pe urmă au mai urmat şi altele…

Tags: , , ,

One Response to “CRONICA UNUI EVENIMENT TERIBIL”

  1. camaradul Levantin says on :

    …trist şi cumplit de adevărat; da’, cine n-a trăit momente di-ntralea? numai că totul era salvat de tinereţe…chestia asta mă face să merg cu minţulica mea în viitor…peste 40-50 de ani de acu’-colo, actualii tineri, vor spune la fel…ce bine era pe vremurile alea!!! păi?, or să întrebe viitori tineri ne-născuţi încă, de ce? eram tineri dom’ne, or să izbucnească în triluri actualii tineri viitorii moşnegi…şi comunismul, ca şi băsesculismu’, ca toate chestiile nasoale de fapt, sunt suportabile spre mishteaux atunci CÂND EŞTI TÂNĂR!!!

    …personajul respectiv nu ar fi fost mai fericit dacă s-ar fi însurat cu fata fromosa da’ nici mai nefericit…stările astea două n-au legătură decât cu nivelu’ de naivitate sau luciditate din creieraşul cel viteaz!

Leave a Reply