POVESTEA VASULUI CU CENUŞĂ
08.07.10
Câştigase tot ce-şi dorise în viaţă, iar asta li se părea tuturor celor care-l cunoşteau, celor care-l preţuiau şi celor care-l invidiau, destul… Lui însă, nu! Voia mai mult de la viaţă, voia iubire şi înţelegere şi lumină şi linişte. Nu le avea, mereu răspundea unor provocări care-l mânau înainte, făcându-l şi mai preţuit, şi mai invidiat… În rare răstimpuri, poate mult prea rare, se împiedica de lumina unor ochi azurii, verzui, sau întunecaţi ca smoala şi atunci ştia ce-i lipseşte. Nu-şi permitea, însă, momente de slăbiciune, afişa un aer detaşat, sau, după caz, dur… Într-o cămară unde intra numai el, lipsită complet de mobilier, pusese un vas de ceramică, acoperit cu capac. După spusele unui înţelept, pe care-l vizitase cu mulţi ani în urmă, la vasul acela mergea de fiecare dată când se simţea neîmplinit, când îl nelinişteau sau îl otrăveau luminile ochilor aceia… azurii, sau verzui, sau întunecaţi ca smoala. Ridica capacul vasului şi îşi scutura acolo lacrimile neîmplinirii. Pe urmă zăvora uşa cămării şi apărea iarăşi cu aerul acela de om împlinit, cu privire dură, infelxibilă. “Când socoteşti că vasul s-a umplut, mergi şi spală-te pe faţă cu licoarea lacrimilor strânse acolo. Atunci suferinţele tale vor fi luat sfârşit!” îi spusese înţeleptul. Ajuns la deplina maturitate, mai căzuse, încă odată, în capcana luminilor unei perechi de ochi, sperând că va fi mângâiat de mătasea unor şuviţe blonde. Ştia că speranţele-i sunt deşarte; alta fusese menirea sa, iar pentru ceea ce-şi dorea nu putea să emane blândeţe şi lumină, se străduia, dar mai mult speria… Sătul de-atâtea neîmpliniri, merse şi descuie cămara; socotea că este ultima sa şansă, ridică capacul vasului de ceramică şi îşi scufundă mâinile în ceea ce credea că este apa limpede a lacrimilor sale. Dar când scoase mâinile, ele îi erau mânjite de o cenuşă neagră, grunjoasă, care umplea vasul până la rostul capacului. Nedumerit, apoi înfuriat, izbi vasul cu piciorul şi cioburile amestecate cu cenuşa neagră, grunjoasă, loviră pereţii cămării. Ochii îi luceau înflăcăraţi de nebunia speranţelor pierdute, gura i se strâmbase într-un rictus al nemilei şi plecă să cucerească Lumea… În urma sa rămase descuiată uşa de la cămara unde zăceau împrăştiate cioburile unui vas de ceramică jilăvit de-o apă limpede, dar prea mult stătută…
Tags: înţelegere, înţelept, iubire, lumină, povetea vasului cu cenuşă
cool