Marius Cilibia

Se născuse într-o haită care stăpânea pădurea de fagi şi stejari ce se întindea pe cele trei dealuri, separate de văi pline de hăţişuri, ce aveau să constituie, pentru multă vreme, singurul său univers. Copilăria sa fusese dură, lupoaica care-i dăduse viaţă murind după vreo lună de la naşterea sa şi a fraţilor săi, sfârşind în coarnele unui cerb uriaş pe care haita-l încolţise şi-l atacase. Cerbul era bătrân, lupii haitei crezuseră că va fi o pradă uşoară, dar uriaşul găsise resurse să se bată pentru firul de viaţă care-i mai străbătea venele şi făcuse prăpăd în haită. Patru lupi, printre care şi lupoaica care-l născuse, zăceau morţi în zăpada subţire, cu maţele vărsate şi ochii sticloşi, alţi doi îşi lingeau, deoparte, rănile şi se fereau de colţii tovarăşilor cărora, ca şi lor, le plăcea orice fel de carne şi gustul oricărui fel de sânge: inclusiv cel de lup… Aşa rămăsese el la cheremul celorlalţi, dacă iarna ar fi fost grea, ar fi sfârşit în colţii lupilor mai mari, aşa păţiră fraţii lui, el însă, încă de căţelandru, se bătu aprig pentru viaţa sa, câştigând respectul şi frica celorlalţi. Era de o ferocitate ieşită din comun… După trei ani, ajuns la vârsta deplinei maturităţi, începu să-i facă curte celei mai frumoase lupoaice din haită, o femelă tânără, cu ochi calzi şi se părea că va fi stăpânul ei în perioada de împerechere. Numai că, atunci când veni sorocul, lupul cel mare, sur şi bătrân, capul haitei, îşi revendică dreptul de a se împerechea el cu aleasa lui. Lupta fu sălbatică şi lupoaica pentru care se bătea privea speriată la confruntarea dintre cei doi masculi. El se alese cu o rană înspăimântătoare la greabăn şi pierdu lupta, cel bătrân, cu un ochi scurs din orbită, plecă să-şi iubească cucerirea cea proaspătă şi să-i umple pântecele cu viitorii lupani la fel de sălbatici ca şi el. Pe învins vru să-l consoleze o lupoaică mai tânără, mai blândă şi mai supusă, dar otrăvit de nereuşită, el îi rupse grumazul şi slobozi răcnetul de neatârnare, de rupere de haită, spre uimirea tuturor celorlaţi: nu se cunoscuse lup care să plece, să aleagă să trăiască singur, fără tăria haitei, în afara celor bătrâni şi bolnavi, care nu mai aveau mult de trăit, şi care erau alungaţi de ceilalţi, tocmai pentru a nu le fi o povară. Zăcu trei zile şi nopţile dintre ele, la marginea unui izvor, până când rana începu să se vindece, pe urmă urcă mult, depăşi linia dealurilor şi cunoscu răcoarea de la poalele munţilor. Se hrăni cu rozătoare mici, câteva veveriţe şi chiar un iepure mare, căruia-i rupse spinarea cu o singură lovitură de labă. Trecură anotimpurile unul după altul, răcnetul său îngrozea vieţuitoarele pădurii, pentru că se aflase că acolo îşi găsise adăpost o fiară puternică, care ucidea fără milă, de parcă n-ar fi avut inimă. Când venea sorocul împerecherii, cobora în teritoriul haitelor şi se împreuna cu femelele care-i plăceau, masculii haitelor fugind din calea lui, pentru că devenise temut şi pentru cei de-un neam cu el. Niciodată nu se mai lipi de vreo haită, trăind singuratic şi crunt, ca o pedeapsă pentru pădurile pe care le cutreiera. Nici o vieţuitoare nu ştia unde are bârlogul, pentru că nu-şi făcu niciunul statornic. Când ostenea, se culca sub vreo zadă bătrână, adunând frunzele subţiri sub el şi punând capul pe propriile amintiri. Atunci îi curgeau lacrimi din ochii reci…

Tags: haită, împerechere, neatârnare, povetea lupului singuratic, zadă

This entry was posted on joi, august 19th, 2010 at 5:05 and is filed under Fără categorie, Poveşti. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.