POVESTEA ATOATEŞTIUTORULUI
08.04.10
Ştia tot! Deşi abia era în floarea vârstei, conducea oraşul de mulţi ani şi nimeni nu-i putea contesta farmecul personal, fermitatea, dar mai ales claritatea şi forţa discursului. Răsucea oamenii după cum voia, cei mai înverşunaţi adversari se prefăceau în piele de mănuşi în faţa argumentelor, a ditirambelor şfichiuitoare pe care le rostea de la tribună. Simţea, însă, că obosise şi că în jurul său îşi făcuseră loc oameni de nimic, care nu aveau alt scop de căpătuiala… Ştia că trebuie să facă ceva şi atunci, într-o dimineaţă, fu sigur că găsise soluţia. Se va retrage o vreme, nu va mai apărea în public, va abandona funcţiile publice, va lăsa celorlalţi Puterea. Era sigur că în felul acesta, balastul uman care se formase în jurul său, va dispare, că oamenii, după câteva luni, sau un an, îi vor cerşi să se întoarcă, că vor duce lipsa fermităţii sale, a eclatanţei discursului, a felului său charismatic de a fi… Se retrase, deci, în ciuda tuturor protestelor camarillei. Casa sa era una dintre cele mai confortabile din oraş, servitorii traseră obloanele şi-l dezmierdară, săptămâni la rând, cu vinuri alese, masaje cu uleiuri exotice, mâncăruri fine, băi dese, fierbinţi şi reci, respingând majoritatea solicitărilor de vizită ale foştilor apropiaţi. Îi primea doar pe cei care-i aduceau veşti proaspete din oraş, furnizându-i datele necesare pentru o corectă analiză a cursurilor evenimentelor. Scrise suluri nesfârşite de versuri pe care, până atunci, nu avusese curajul să le scrie. Când sorbea vinurile drese cu mirodenii rare îşi imagina cum va fi momentul când se va întoarce… Zilele, apoi anotimpurile, se scurgeau lent, dar se scurgeau, era prins ca într-o toropeală în confortul casei şi-n moliciunea traiului şi alinturile servitoarelor meştere, cu pielea catifelie şi ochi migdalaţi sau albaştri ca cerul de mai. Vizitatorii se împuţinară şi ei, în curând unul singur rămânând să vină cu regularitate, să-i aducă veşti despre cum mergeau lucrurile. Era fostul garderobier al grupului lor, omul care făcea focurile iarna şi aerisea încăperile… În cele din urmă, crezând că trecuse suficient timp de când se retrăsese, că este momentul să reapară şi să recucerească oraşul, îşi scrise discursul la lumina lumânărilor, pentru că obloanele ferestrelor nu mai fuseseră deschise niciodată! Impresionat de forţa discursului compus, ştia că întoarcerea sa va fi un triumf. Aşadar, într-o superbă dimineaţă de vară, se hotărî să iasă şi însoţit doar de fostul garderobier, ieşi pe porţile casei. Oamenii începură să şi-l arate cu degetul, unii altora şi-din loc în loc-se auziră ovaţii. Nu lăsa să i se vadă zâmbetul de satisfacţie care-şi făcea loc către lume doar prin privirea ochilor cu străluciri metalice. Se îndreptă către Agora şi urcă la tribună chiar în momentul când aglomeraţia era maximă. Murmurele încetară şi se făcu linişte, chiar dacă se simţi un freamăt când oamenii se apropiară, pentru că nu-l uitaseră. Se auziră aplauze, apoi ovaţii… Discursul său îşi urmă cursul în crescendo, ştiind că absolut toţi cei care-l ascultau erau captivaţi. Soarele urca pe cer şi căldura începu să-l copleşească. Îşi dăcu seama că pierduse antrenamentul de a sta în picioare şi de a vorbi în aer liber, că îl doare spatele, pentru că nu mai stătuse de foarte multă vreme, atâta timp în picioare. Sudoarea începu să-i curgă pe spate, prin păr, pe faţă; simţea râuri calde scurgându-i-se pe picioare şi făcându-i sandalele jilave. Gâtul i se uscase şi cuvintele sale începură să şuiere, iar ochii i se tulburară. Oamenii din ultimele rânduri nu mai auzeau mare lucru şi începură să le ceară desluşiri celor mai bine plasaţi. Rumoarea îl intimidă şi-l nedumeri. Pierdu şirul cuvintelor, se încurcă şi încercă să reia ideea, dar ascultătorii, dezamăgiţi, începură să plece, până când rămaseră doar nişte copii care mâncau cireşe şi care priveau, curioşi, la omul care se chinuia să termine un discurs. În cele din urmă, plictisiţi, după ce terminară cireşele, începură să se joace de-a prinselea, alergând să se ascundă chiar după orator. Scârbit, dezgustat, se opri şi vru să plece acasă. Se uită după garderobier şi nu-l văzu nicăieri…
Tags: camarillă, cireşe, discurs, garderobier, orator, povetea atoateştiutorului
