Stăteam la marginea verii ce se scurgea încet în amintire, aşa cum stătusem de multe ori, de-a lungul anilor trecuţi, măsurând gândurile şi speranţele acelui anotimp irepetabil… Gândurile, însă, plecaseră! Rămăseseră doar speranţele-şi acelea, firave-împuţinate de numărul firelor albe de păr ce începuseră să-mi însenineze tâmplele… De câte ori voi mai veghea trecerea asta? Alături de cine? Câte zile mă vor mai ferici pletele blonde, dar mai ales ochii senini şi surâsul curat de sub ele? Întrebările unui om care a măsurat mai mult de jumătate din proprii ani, întrebările unui om care a fost mereu înconjurat de alţi oameni, ca să se simtă tot mai singur… Nu am aşteptat răspunsuri, cine ar putea să mi le dea? Am încercat doar să îmi aduc gândurile înapoi, numai că ele erau gonite, cu furie, de speranţe care care nu se vor împlini niciodată… Stăteam la marginea verii ca pe morginea mormântului proaspăt al unui om drag, pe care nu l-aş fi vrut dus şi am tresărit când mâna mi-a fost arsă ca de un picur de ceară scurs din vârful unei lumânări subţiri, de priveghi… Nu era decât un strop de ploaie… Şi gândurile plecaseră, cu toatele, gonite de speranţe târzii!

S-a pornit un vânt rece dinspre munţi, rănind pofta fetelor frumoase de-a mai merge la plajă, acolo unde firele aspre de nisip le-ar tapeta neplăcut mixtura cremelor de protecţie fără de care nici nu mai pot ieşi din casă… S-a pornit un vânt rău, care vine hăulind pe Dunăre, trecând în uitare căldurile ucigătoare ale verii, iubirile de-o clipă, vorbele repezi şi amorţind urile de-o viaţă… Vine toamna, oameni buni! Eram copil când se încerca să ni se inoculeze un adevărat cult pentru acest anotimp, eram forţaţi să ne bucurăm că începe şcoala, că se strâng recoltele şi alte astfel de motive… În ce mă priveşte, n-am avut nevoie de astfel de îndemnuri, pentru că eu mă îndrăgostesc de fiecare anotimp, dar îndeosebi de toamnă, poate şi pentru simplul fapt că sunt născut la sfârşit de lună noiembrie, când pământul se încreţeşte îngheţat ca să primească strai proaspăt de zăpadă… De-acum începeţi să pregătiţi dulapurile în care veţi păstra straiele subţiri, le-a cam trecut vremea! Sigur, n-o să schimbaţi tricourile uşoare direct pe-o şubă, dar e cazul să fiţi pregătiţi şi de asta, mai ales că deunăzi, stând în grădină cu o carte răstignită între degetele mâinii stângii (dreapta ţinea ţigara pe care-o uitasem stinsă…), un vrăbioi jucăuş mi s-a uitat în ochi şi a ciripit aprig către mine, că ziua s-a scurtat mult şi noaptea a început să biruie numărătoarea orelor. Gălăgia înaripatei a trezit-o din somn pe Bella, maidaneza de culoarea cafelei cu lapte şi lătratul ei vesel, parcă puţin îngrijorat, mi-a confirmat ciripitul vrăbioiului: Vine toamna, oameni buni!

Zi de pomină la Turnu-Severin: un hypermarket şi-a deschis porţile şi-cu câteva ore înainte-olteni ţăndăroşi, cu priviri aprige şi buzunarele garnisite cu ultimele economii, s-au prezentat la coadă, la uşile stabilimentului. Pe urmă, dă-i îmbulzeală şi nervi şi alergătură. Oamenii s-au înghesuit să cumpere ulei comestiibil şi scaune pliante… De ce? Aşa, pentru că românul, chiar sărac fiind, este un mare cheltuitor şi nu mai contează dacă uleiul stocat în propria cămară va fi deja expirat, când va dori să-l consume, sau dacă se va dovedi că scaunele pliante sunt de proastă calitate şi nici nu prea are ce să facă cu ele, important este că sunt ieftine şi că proaspătul proprietar a reuşit o performanţă sportivă: a fost mai rapid şi mai abil decât ceilalţi doritori de astfel de chilipiruri! Ba chiar un cunoscut mi-a povestit cum i-a altoit acolo, între standuri, o scatoalcă după ceafă consoartei… “Păi eu ţineam de cărucior, să nu mi-l fure alţii, că-l umplusem cu caiete, iar tuta dracului n-a apucat decât şase scăunele! I-am spus, când ne vin musafirii în curte, tu şi cu mă-ta staţi în picioare, că n-ai fost în stare să mai iei două scaune! Pe urmă, zice pricinaşul, am stat şi m-am gândit: bă, neică, vine toamna, încep ploile, cine dracu’ mai stă în curte, pe “pliante”!? Până vara viitoare, mai fac ăştia promoţii, iar atunci, ăştia care au luat acum câte 20 de scaune, or să moară de invidie că ale lor sunt gata uzate…”… Cam asta e cu frenezia cumpărăturilor…

Mijloc sau sfârşit de săptămână, agenţiile Loteriei Naţionale sunt luate cu asalt. Oameni de condiţie bună, pensionari care joacă biletul cu preţ minim, dezmoşteniţi ai sorţii care-şi pun toate visele în biletul magic, cu toţii fac coadă, cuminţi, răbdători, la ghişee.

Îmi e dor când eşti departe,
Când… te-aş îmbrăca în şoapte…
Pentru ochii tăi albaştrii
M-aş petrece-ntre sihaştrii!
Şi te-aş îmbrăca în şoapte…

Mi-este dor când eşti aproape
Şi te-aş săruta pe pleoape…,
Pentru-o vorbă şi-un surâs
M-aş muta cu tine-n vis
Şi te-aş săruta pe pleoape…

Şi te-aş mângâia cu vorbe,
Dezmierdând buclele-ţi blonde…
Aş muşca fructul oprit,
Chiar de-aş şti că-i otrăvit!
Dezmierdând buclele-ţi blonde…

Haide să uităm de… probe,
Hai să ne-mbătăm cu vorbe!
Între viaţă şi suspin,
Să trăim amarul chin!
Hai să ne-mbătăm cu vorbe!

24 august 2010

În primul rând că nu-mi place denumirea artificială “rromi”; n-are nicio legătură cu etnia ţigănească şi mai ştiu că nici lor, ţiganilor, nu le place. Ce treabă are cultura ţigănească cu denumirea asta “Rrom”? Când pronunţi aşa, te gândeşti la “Jamaica”, la “Havana Club” sau, dacă eşti faţă subţire, la “Baccardi”…, ori nu e cazul… Cum să spui Rromul Salam, sau Rromul Vijelie, ca să rămânem doar la două repere muzicale extrem de cunoscute ale ţiganilor de astăzi, din România? Au păcatele lor, cu siguranţă mult mai multe decât românii sau bulgarii, dar şi felul în care sunt trataţi diferă mult, toată lumea se simte obligată să-i considere vinovaţi chiar înainte de a comite vreo faptă antisocială. Nu, nu sunt avocatul lor şi n-am fost, niciodată, vreun apropiat al lor. I-am văzut în Occident, m-am intersectat des cu ei, cei mai mulţi cerşesc; chiar se îmbracă cât mai urât, să arate amărâţi, să trezească mila celor cărora le vânează mărunţişul din buzunare, ba chiar inventează metode noi de fraierit amatorii de chilipiruri (trucul cu verigheta “de aur” aruncată pe jos a făcut furori în Paris!), dar nu poţi să treci şi peste calităţile lor. Bunăoară, când interpretează melodii lăutăreşti autentice (vezi Nelu Ploeşteanu, Katanga, Lăutarii din Clejani, etc…), smulg ropote de aplauze, impresionează, încântă; dacă-i priveşti făcând bijuterii din argint, rămâi cucerit… Nici ghicitul, în cărţi, bobi, în palmă sau ghioc nu trece neobservat, atâta timp cât îl iei ca pe o distracţie şi nu te înrobeşti “prezicerilor”. Ce au, atunci, francezii, cu ţiganii? Ba mai mult, se aude că şi Italia va urma exemplul francezilor şi va expulza ţiganii! Unde? Evident, în România şi Bulgaria!!! Chiar nu pot fi disciplinaţi aceşti cetăţeni ai Europei, totuşi? Asociaţiile şi organizaţiile etniei ţigăneşti au înghiţit milioane de euro pentru a-şi civiliza consângenii şi ce au făcut cu banii aceştia? Rezultate? Ioc în domeniu, vizibile în averile personale… Ei, bine, eu cred că şemcherii ăştia, unii ajunşi parlamentari, alţii regi, împăraţi, preşedinţi, trebuie să plătească! Pentru tot…

Se născuse într-o haită care stăpânea pădurea de fagi şi stejari ce se întindea pe cele trei dealuri, separate de văi pline de hăţişuri, ce aveau să constituie, pentru multă vreme, singurul său univers. Copilăria sa fusese dură, lupoaica care-i dăduse viaţă murind după vreo lună de la naşterea sa şi a fraţilor săi, sfârşind în coarnele unui cerb uriaş pe care haita-l încolţise şi-l atacase. Cerbul era bătrân, lupii haitei crezuseră că va fi o pradă uşoară, dar uriaşul găsise resurse să se bată pentru firul de viaţă care-i mai străbătea venele şi făcuse prăpăd în haită. Patru lupi, printre care şi lupoaica care-l născuse, zăceau morţi în zăpada subţire, cu maţele vărsate şi ochii sticloşi, alţi doi îşi lingeau, deoparte, rănile şi se fereau de colţii tovarăşilor cărora, ca şi lor, le plăcea orice fel de carne şi gustul oricărui fel de sânge: inclusiv cel de lup… Aşa rămăsese el la cheremul celorlalţi, dacă iarna ar fi fost grea, ar fi sfârşit în colţii lupilor mai mari, aşa păţiră fraţii lui, el însă, încă de căţelandru, se bătu aprig pentru viaţa sa, câştigând respectul şi frica celorlalţi. Era de o ferocitate ieşită din comun… După trei ani, ajuns la vârsta deplinei maturităţi, începu să-i facă curte celei mai frumoase lupoaice din haită, o femelă tânără, cu ochi calzi şi se părea că va fi stăpânul ei în perioada de împerechere. Numai că, atunci când veni sorocul, lupul cel mare, sur şi bătrân, capul haitei, îşi revendică dreptul de a se împerechea el cu aleasa lui. Lupta fu sălbatică şi lupoaica pentru care se bătea privea speriată la confruntarea dintre cei doi masculi. El se alese cu o rană înspăimântătoare la greabăn şi pierdu lupta, cel bătrân, cu un ochi scurs din orbită, plecă să-şi iubească cucerirea cea proaspătă şi să-i umple pântecele cu viitorii lupani la fel de sălbatici ca şi el. Pe învins vru să-l consoleze o lupoaică mai tânără, mai blândă şi mai supusă, dar otrăvit de nereuşită, el îi rupse grumazul şi slobozi răcnetul de neatârnare, de rupere de haită, spre uimirea tuturor celorlaţi: nu se cunoscuse lup care să plece, să aleagă să trăiască singur, fără tăria haitei, în afara celor bătrâni şi bolnavi, care nu mai aveau mult de trăit, şi care erau alungaţi de ceilalţi, tocmai pentru a nu le fi o povară. Zăcu trei zile şi nopţile dintre ele, la marginea unui izvor, până când rana începu să se vindece, pe urmă urcă mult, depăşi linia dealurilor şi cunoscu răcoarea de la poalele munţilor. Se hrăni cu rozătoare mici, câteva veveriţe şi chiar un iepure mare, căruia-i rupse spinarea cu o singură lovitură de labă. Trecură anotimpurile unul după altul, răcnetul său îngrozea vieţuitoarele pădurii, pentru că se aflase că acolo îşi găsise adăpost o fiară puternică, care ucidea fără milă, de parcă n-ar fi avut inimă. Când venea sorocul împerecherii, cobora în teritoriul haitelor şi se împreuna cu femelele care-i plăceau, masculii haitelor fugind din calea lui, pentru că devenise temut şi pentru cei de-un neam cu el. Niciodată nu se mai lipi de vreo haită, trăind singuratic şi crunt, ca o pedeapsă pentru pădurile pe care le cutreiera. Nici o vieţuitoare nu ştia unde are bârlogul, pentru că nu-şi făcu niciunul statornic. Când ostenea, se culca sub vreo zadă bătrână, adunând frunzele subţiri sub el şi punând capul pe propriile amintiri. Atunci îi curgeau lacrimi din ochii reci…

Simţea pe faţă mângâierea soarelui blând, de toamnă târzie, iar în braţ durerea ascuţită provocată de fluidul care i se strecura în vene prin acul înfipt adânc şi fixat cu leucoplast. O senzaţie de scufundare în durere îi cuprinsese tot trupul, ca o febră mare, care îl toropea. Auzea voci, dar nu putea înţelege cuvintele; ar fi vrut să-i vadă pe cei care vorbeau, dar pleoapele grele păreau de plumb şi nu le putea ridica de pe globii oculari inflamaţi, grunjoşi, ce îi creau senzaţia că sunt nişte corpi străini, plantaţi neglijent în orbitele propriului cap. Nu ştia cine este, nu ştia unde se află, nu-şi amintea de absolut nimic, decât un hohot de râs demenţial, sfâşietor şi sălbatic îi perfora, din interior, timpanele, ca un ciocan de foc… Ar fi vrut să urle, simţea o putere nesfârşită în plămâni, dar oasele pieptului şi gâtlejul în care se afla un corp străin, nu-i dădeau voie… Sforţările supraomeneşti îl aruncară într-o noapte neagră şi groasă, ca o apă din adâncuri, acolo unde nu pătrunde niciodată lumina soarelui. Ar fi vrut să se rezeme de ceva, dar nu avea de ce, zbaterea sa era încetinită de grosimea apei negre, singurul semn omenesc (?) care-l însoţea în scufundarea sa fiind hohotul acela de râs demenţial… Într-un târziu se trezi, sau aşa i se părea, iar convingerea asta o avea de la durerea îngrozitoare care parcă-i ataca, ca un vierme, fiecare os, fiecare fibră, fiecare nerv. De pe buzele uscate, însă, nu-i ieşea nici un geamăt, nici un sunet… Începu să înţeleagă cuvintele celor două femei care vorbeau şi pe care el nu le vedea…

- Să fii tânăr, bogat, cunoscut şi să vrei să te omori aşa…

- Cine ştie, Julieto, ce necazuri or fi în inima omului!? Când vrea Dumnezeu să-ţi ia minţile…

- Da’ dacă l-a împins cineva? Eu nu cred că s-a aruncat singur, mai ales pentru aia… N-ai văzut-o?

- Taci, fată, eşti nebună? Vrei să ne-audă Profesorul şi să ne dea afară?

- Da de înţeles, ai înţeles ce spunea când l-au adus?

- Ba, că parcă vorbea într-o limbă străină, nu înţelegeam cuvintele şi urla neomeneşte, ca lupii, de ne-a speriat toţi bolnavii, nu ştiam cum să-i mai potolim… Pe urmă eram şi ocupată să şterg sângele de pe jos, ştii că Profesorului nu-i place mizeria, trebuie să fie, permanent, ca-n farmacie…

- S-a trezit?

Vocea venea din spatele lor, din uşa întredeschisă fără zgomot şi cele două infirmiere tresăriră. Era EA, cea despre care vorbiseră, o femeie cu ten palid, ochi spălăciţi şi păr negru, de înălţime medie, cu sânii prea mari pentru statura ei şi şolduri ample, de femeie care a născut cel puţin trei copii…

- Nu doamnă, nu a dat nici un semn până acum…

- Domnişoară!

- ???

- Sunt domnişoară, nu doamnă!

- Aaaa, da? Scuzaţi, nu ştiam, bâigui Ana, ce mai vârstnică dintre infirmiere…

Închise încet uşa şi porni cu paşi bărbăteşti, apăsaţi, spre celălalt cap al culoarului, unde se afla biroul Profesorului.

- Uite a dracului, „sunt domnişoară, nu doamnă”! pufni Julieta. Dacă asta-i domnişoară, eu sunt băţ de floarea soarelui…

- Las-o dracului, fată, astea-s înţepate în fofează până mor…

Încerca să-şi închipuie cum arătau după cum vorbeau, după ce cuvinte foloseau şi cum le pronunţau, dar nu era sigur că imaginea creată în mintea sa făcută ţăndări de durerile îngrozitoare era identică cu realitatea. Pe Ana şi-o închipuia grasă, trecută de 60 de ani, cu şuviţele cărunte scăpate de sub boneta obligatorie, pe Julieta mai tânără, venită de la ţară de curând, durdulie şi ţâfnoasă. Pleoapele nu le putea deschide, erau mult prea grele, aşa că se lăsă scufundat în lumina rece a apei negre, căutând, cu disperare, hohotul de râs demenţial care-i devenise cea mai plăcută melodie pe care-o ascultase vreodată…

Sunt mic de tot, un simplu punct,
Marcat abstract pe harta vieţii,
Dar am mândria mea de fruct
Născut în faptul dimineţii…

Sunt mândru că mă simt puternic,
Că-ncerc să scutur lumea mea,
Şi ştiu să vreau şi să revendic
Şi pe a vrea şi pe-a avea!

În vene-mi curge Universul
Puterea-mi zace în priviri,
De-aş vrea, aş încetini mersul
Nesăţioasei Omeniri!

Ianuarie 2007

Nu-l cunoştea nimeni aşa cum era, de fapt… Cei din jurul lui, cei cu care venea în contact, vedeau un bărbat trecut de jumătatea vârstei, care nu impunea nici prin statură, nici prin trăsăturile feţei atinse de patima unor nesfârşiţi ani de plăceri şi de nesăbuinţă şi de nepăsare. În schimb, dacă trebuiau să discute, să pună ceva la cale sau să rezolve un conflict, indiferent de ce natură ar fi fost acesta, rămâneau marcaţi de privirea lui rece, tăioasă, strecurată printre pleoapele pe care se părea că nici nu face efortul să le deschidă îndeajuns, dar şi de duritatea vocii. Totul era firesc, deşi nimeni nu căutase în spatele privirii reci; acolo se ascundea un om sensibil, mult mai sensibil decât i-ar fi fost bine să fie… Îi convenea felul în care îl percepeau cei din jur, asta îl scutea de extrem de multe complicaţii şi nu credea că avantajul ăsta se va transforma vreodată într-un avatar. Cu toate astea, mai întâi o femeie i-a făcut rău!!! A vrut să-l agaţe, ca pe-un trofeu, în panoplia ei. Lipsită de mijloace (era urâtă, mult prea planturoasă pentru gusturile lui şi de o răutate ieşită din comun), a apelat la trucuri murdare, scutura din genele lungi, gângurea, inventa necazuri pe care nu le poate depăşi decât cu ajutorul lui… Filotim, a fost cât pe ce să cadă în capcană, numai că s-a trezit la timp. Apoi s-a îndrăgostit! Era mult mai tânără, mult mai proaspătă, mult prea frumoasă, cu păr galben şi ochi azurii, iar el, entuziast cum nu fusese vreodată, i-a căzut la picioare cu toată inima şi cu tot trecutul lui pe care alţii îl invidiau. Numai că inima ei părea dăltuită dintr-o gheaţă fină, translucidă, prin care puteai vedea, dar de apropiat te apropiai cu teamă, răsuflarea o putea topi…  Ochiul rece al omului nostru n-a reuşit decât să asprească inima EI, aşa că s-a dus să doarmă puţin, să închidă pleoapele şi să potolească lumina rece…

Câştigase tot ce-şi dorise în viaţă, iar asta li se părea tuturor celor care-l cunoşteau, celor care-l preţuiau şi celor care-l invidiau, destul… Lui însă, nu! Voia mai mult de la viaţă, voia iubire şi înţelegere şi lumină şi linişte. Nu le avea, mereu răspundea unor provocări care-l mânau înainte, făcându-l şi mai preţuit, şi mai invidiat… În rare răstimpuri, poate mult prea rare, se împiedica de lumina unor ochi azurii, verzui, sau întunecaţi ca smoala şi atunci ştia ce-i lipseşte. Nu-şi permitea, însă, momente de slăbiciune, afişa un aer detaşat, sau, după caz, dur… Într-o cămară unde intra numai el, lipsită complet de mobilier, pusese un vas de ceramică, acoperit cu capac. După spusele unui înţelept, pe care-l vizitase cu mulţi ani în urmă, la vasul acela mergea de fiecare dată când se simţea neîmplinit, când îl nelinişteau sau îl otrăveau luminile ochilor aceia… azurii, sau verzui, sau întunecaţi ca smoala. Ridica capacul vasului şi îşi scutura acolo lacrimile neîmplinirii. Pe urmă zăvora uşa cămării şi apărea iarăşi cu aerul acela de om împlinit, cu privire dură, infelxibilă. “Când socoteşti că vasul s-a umplut, mergi şi spală-te pe faţă cu licoarea lacrimilor strânse acolo. Atunci suferinţele tale vor fi luat sfârşit!” îi spusese înţeleptul. Ajuns la deplina maturitate, mai căzuse, încă odată, în capcana luminilor unei perechi de ochi, sperând că va fi mângâiat de mătasea unor şuviţe blonde. Ştia că speranţele-i sunt deşarte; alta fusese menirea sa, iar pentru ceea ce-şi dorea nu putea să emane blândeţe şi lumină, se străduia, dar mai mult speria… Sătul de-atâtea neîmpliniri, merse şi descuie cămara; socotea că este ultima sa şansă, ridică capacul vasului de ceramică şi îşi scufundă mâinile în ceea ce credea că este apa limpede a lacrimilor sale. Dar când scoase mâinile, ele îi erau mânjite de o cenuşă neagră,  grunjoasă, care umplea vasul până la rostul capacului. Nedumerit, apoi înfuriat, izbi vasul cu piciorul şi cioburile amestecate cu cenuşa neagră, grunjoasă, loviră pereţii cămării. Ochii îi luceau înflăcăraţi de nebunia speranţelor pierdute, gura i se strâmbase într-un rictus al nemilei şi plecă să cucerească Lumea… În urma sa rămase descuiată uşa de la cămara unde zăceau împrăştiate cioburile unui vas de ceramică jilăvit de-o apă limpede, dar prea mult stătută…

O asculta înfiorat, aşa cum o şi privea-cu mare plăcere-, în primul rând pentru că o iubea, pentru că reînvia în el sentimente şi trăiri de mult uitate şi pe care le credea pierdute pentru totdeauna. Îi spunea că e bun şi că vorbeşte aşa de frumos şi că ea nu merită dragostea lui, iar inima lui asprită de atâtea înfruntări şi sancţionată de atâtea eşecuri pe care nu le luase în seamă, se înmuia ca ceara brută, galben-cenuşie, din care se fac lumânările pentru altare… Călcase mândru peste toate barierele de vârstă, peste cutumele unei societăţi închistate, dure, gata să sancţioneze orice gest, mai arătase odată că nu-i pasă de lumea întreagă, dar ea nu acceptă sacrificiul lui. Ştia că o doare acum, dar singura lui bucurie era că n-are s-o doară mai târziu. Era idolul multor tineri, se bucura de respectul altora, mulţi, trecuţi bine de prima tinereţe, părea intransigent şi rece, dar în momentele când o privea şi o asculta, era vulnerabil. Când el nu mai putu să pună forţă în cuvinte, îşi aşeză toate speranţele în trandafirii albi şi roşii, dar câtă putere pot avea bietele flori retezate în crucea verii, fie ele şi împrospătate cu răcoarea unei carafe cu apă!? Pentru prima dată privea ceasurile ca pe nişte duşmani, doar pentru că măsurau TIMPUL care pentru el nu mai conta, nu-l mai ajuta cu nimic scurgerea lui… Plecă, deci, lăsând în urmă o iluzie firavă şi un milion de speranţe scurse în carafa în care mâinile subţiri odihniseră tulpinile trandafirilor. În răcoarea odăii, lăsă lacrimile să-i curgă în suflet, grele ca picurii de ceară galben-cenuşie, apoi în balta formată din ele îşi clăti tălpile şi se ridică să meargă mai departe…

Ştia tot! Deşi abia era în floarea vârstei, conducea oraşul de mulţi ani şi nimeni nu-i putea contesta farmecul personal, fermitatea, dar mai ales claritatea şi forţa discursului. Răsucea oamenii după cum voia, cei mai înverşunaţi adversari se prefăceau în piele de mănuşi în faţa argumentelor, a ditirambelor şfichiuitoare pe care le rostea de la tribună. Simţea, însă, că obosise şi că în jurul său îşi făcuseră loc oameni de nimic, care nu aveau alt scop de căpătuiala… Ştia că trebuie să facă ceva şi atunci, într-o dimineaţă, fu sigur că găsise soluţia. Se va retrage o vreme, nu va mai apărea în public, va abandona funcţiile publice, va lăsa celorlalţi Puterea. Era sigur că în felul acesta, balastul uman care se formase în jurul său, va dispare, că oamenii, după câteva luni, sau un an, îi vor cerşi să se întoarcă, că vor duce lipsa fermităţii sale, a eclatanţei discursului, a felului său charismatic de a fi… Se retrase, deci, în ciuda tuturor protestelor camarillei. Casa sa era una dintre cele mai confortabile din oraş, servitorii traseră obloanele şi-l dezmierdară, săptămâni la rând, cu vinuri alese, masaje cu uleiuri exotice, mâncăruri fine, băi dese, fierbinţi şi reci, respingând majoritatea solicitărilor de vizită ale foştilor apropiaţi. Îi primea doar pe cei care-i aduceau veşti proaspete din oraş, furnizându-i datele necesare pentru o corectă analiză a cursurilor evenimentelor. Scrise suluri nesfârşite de versuri pe care, până atunci, nu avusese curajul să le scrie. Când sorbea vinurile drese cu mirodenii rare îşi imagina cum va fi momentul când se va întoarce… Zilele, apoi anotimpurile, se scurgeau lent, dar se scurgeau, era prins ca într-o toropeală în confortul casei şi-n moliciunea traiului şi alinturile servitoarelor meştere, cu pielea catifelie şi ochi migdalaţi sau albaştri ca cerul de mai. Vizitatorii se împuţinară şi ei, în curând unul singur rămânând să vină cu regularitate, să-i aducă veşti despre cum mergeau lucrurile. Era fostul garderobier al grupului lor, omul care făcea focurile iarna şi aerisea încăperile… În cele din urmă, crezând că trecuse suficient timp de când se retrăsese, că este momentul să reapară şi să recucerească oraşul, îşi scrise discursul la lumina lumânărilor, pentru că obloanele ferestrelor nu mai fuseseră deschise niciodată! Impresionat de forţa discursului compus, ştia că întoarcerea sa va fi un triumf. Aşadar, într-o superbă dimineaţă de vară, se hotărî să iasă şi însoţit doar de fostul garderobier, ieşi pe porţile casei. Oamenii începură să şi-l arate cu degetul, unii altora şi-din loc în loc-se auziră ovaţii. Nu lăsa să i se vadă zâmbetul de satisfacţie care-şi făcea loc către lume doar prin privirea ochilor cu străluciri metalice. Se îndreptă către Agora şi urcă la tribună chiar în momentul când aglomeraţia era maximă. Murmurele încetară şi se făcu linişte, chiar dacă se simţi un freamăt când oamenii se apropiară, pentru că nu-l uitaseră. Se auziră aplauze, apoi ovaţii… Discursul său îşi urmă cursul în crescendo, ştiind că absolut toţi cei care-l ascultau erau captivaţi. Soarele urca pe cer şi căldura începu să-l copleşească. Îşi dăcu seama că pierduse antrenamentul de a sta în picioare şi de a vorbi în aer liber, că îl doare spatele, pentru că nu mai stătuse de foarte multă vreme, atâta timp în picioare. Sudoarea începu să-i curgă pe spate, prin păr, pe faţă; simţea râuri calde scurgându-i-se pe picioare şi făcându-i sandalele jilave. Gâtul i se uscase şi cuvintele sale începură să şuiere, iar ochii i se tulburară. Oamenii din ultimele rânduri nu mai auzeau mare lucru şi începură să le ceară desluşiri celor mai bine plasaţi. Rumoarea îl intimidă şi-l nedumeri. Pierdu şirul cuvintelor, se încurcă şi încercă să reia ideea, dar ascultătorii, dezamăgiţi, începură să plece, până când rămaseră doar nişte copii care mâncau cireşe şi care priveau, curioşi, la omul care se chinuia să termine un discurs. În cele din urmă, plictisiţi, după ce terminară cireşele, începură să se joace de-a prinselea, alergând să se ascundă chiar după orator. Scârbit, dezgustat, se opri şi vru să plece acasă. Se uită după garderobier şi nu-l văzu nicăieri…

Nu de alta, da’ pe aici, prin “Grădina Carpaţilor”, frunzele se îngălbenesc, ruginesc şi pică, aşa cum a picat şi economia naţională pe mâinile unor aventurieri care au considerat-o un “morman de fiare vechi” şi au vândut-o la alţii, s-o topească, să se folosească de ea… Deci cum va rămâne cu frunza asta, la toamnă, frunză pe care noi, generoşi, cu mânuţele doamnei ministru Elena Udrea, am plătit aproape un milion de euro, când orice puşti preşcolar navigator pe Internet o putea achiziţiona (fără negocieri) cu doar 250 de euro? Da’ e simplu, fraţilor! Mai bagă doamna ministru mâna odată în buzunarele noastre, mai dă un milion de euro şi ne pricopsim cu mutra moşuleţului simpatic, cu barbă albă, glugă roşie şi clopoţel asortat la reni şi sanie!!! O să-l botezăm, ca din întâmplare, “Moş Crăciun” şi o să anunţăm că s-a mutat de la Cercul Polar în munţii Carpaţi şi gata brandul de ţară, ingenios, original, iar pe urmă o să spunem că restul lumii ne-a plagiat ideea care ne frământa capetele cam de când erau de dimensiunea prunei… Puternică cucoana, ce mai, dacă văzând în ce sărăcie ne zbatem, cum mătură apele şi ultimele agoniseli ale românaşilor, având şi exemplul madamei Ridzi, colega sa de partid, are tupeul să mai cheltuiască atâta bănet pe nimic. Aşa de puternică mi se pare, încât chiar o văd viitoarea ocupantă a fotoliului de la Cotroceni! Păi uitaţi-vă ce război a declanşat în propriul partid, în filiala constănţeană, acolo unde unsurosul senator Baniasz, protejatul său, a destabilizat filiala PDL, aducând docherii la vot şi îndepărtând vreo 20 de primari care nu vor să accepte, nesimţiţii, pe post de preşedinte de filială, pe omul doamnei ministru… Ei, om vedea ce-o mai fi vara asta, da’ la toamnă ce ne facem, doamna ministru, că unora le-a luat viitura casa şi agoniseala, alţii, mulţi de tot, ne-am pierdut încrederea şi speranţele!?