Marius Cilibia

Nu ştia ce-s grijile, părea că el a fost născut să trăiască în afara timpului, să nu-l îngrijoreze nimic, să nu-l atingă niciunul din necazurile fireşti ale unui om obişnuit. Nu ştia ce-i tristeţea, iar invidia nu-i muşcase niciodată sufletul. Nici nu-şi serbase ziua de naştere, 30 de ani i se părea o vârstă ca oricare alta, zâmbetul era mimica lui obişnuită, iar pe frunte nu i se săpase niciun rid. Trăia cu fata care-i plăcea încă din copilărie, dar niciodată nu se gândise că ar fi bine să aibă şi un copil, viaţa i se părea o înşiruire monotonă-şi firească-de întâmplări frumoase. Armonia nu-i era tulburată decât de vremea schimbătoare, dar credea că toate astea aşa sunt peste tot, că toţi oamenii ar trebui să trăiască la fel… Nu avusese niciodată ambiţii şi mergea pe lângă tribunele din Agora, acolo unde înţelepţii, negustorii sau politicienii îşi ţineau discursurile, mânat doar de curiozitatea de a vedea cum se joacă aceştia cu cuvintele, fără să se gândească vreodată că în spatele ditirambelor stăteau orgolii, vanităţi şi interese reale, cele care, în fond, fac să se mişte lumea… Într-o zi iubita lui (nu se obosise să oficializeze legătura!) îi spuse că se simte rău, se întinse pe pat şi în ciuda faptului că el o mângâie şi îi vorbi duios, până seara se stinse. Priveghiul îi ridică primele semne de întrebare, pentru că în afară de câteva prietene din copilărie de-ale ei, de câteva rude pe care el nici nu le cunoscuse până atunci, nu veni nimeni altcineva. După cele trei zile orânduite, iubita lui fu incinerată, iar el aşeză urna cu cenuşa ei în firida din atrium. Stătu acolo câteva zile, apoi ieşi din nou în Agora, avea nevoie de oameni, de agitaţie, de vorbe, de căldura celor din jur. Constată că nimic nu se schimbase, oamenii comentau aprins discursurile. Intră şi el într-un cerc de astfel de comentatori, încercă să intre în vorbă cu un om, apoi cu altul, dar toţi se îndepărtau de el… Nedumerit, se îndreptă spre piaţa plină mai ales de femei care se târguiau cu precupeţii. Ştia că va avea nevoie de compania cuiva, că e firesc să vorbească, să povestească, să asculte, să uite… Se oferi să ajute o matroană între două vârste să-şi care coşul cu legume cumpărate, dar aceasta îl refuză, apoi văzu că nimeni nu vrea să vorbească cu el. Obosit, se aşeză pe ghizdurile fântânii din piaţă şi acolo auzi două fete tinere vorbind: “Ai grijă, să fugi de ciudatul ăla! Cred că e nebun, oamenii nu-l ştiu decât zâmbind, orice ar fi auzit, mi s-a spus că tot aşa era, zâmbitor, şi atunci când i-a murit soţia…”… Lămurit, dintr-odată, omul nostru vârî mâna în apa din jgheabul fântânii, ca să se spele pe faţă, să se cureţe de mirosul sudorii şi să se învioreze. Atunci se văzu în luciul apei: părul îi albise şi pe frunte se aşezaseră două cute late…

Tags: Agora, atrium, ghizduri, povestea omului lipsit de griji, urna funerară

This entry was posted on sâmbătă, iulie 31st, 2010 at 16:08 and is filed under Fără categorie, Oameni, Poveşti. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.