POVESTEA MĂRĂCINELUI USCAT

07.25.10

Serile înnăbuşitoare de vară, lungi, monotone şi unsuroase, sunt la fel de nefericite ca cele de iarnă târzie, când zăpada îngheţată se confundă cu noroiul strâns în movile şi întărit de aerul rece la marginea drumeagurilor… Atunci se nasc poveştile triste, care n-ar putea fi nici gândite, nici scrise, nici măcar povestite primăvara sau toamna, când ploile şi aerul curat nasc bucurii în suflete, oricât de otrăvite ar fi ele. N-o să găsiţi cavaleri viteji în povestea aceasta, nici regi înveşmântaţi în aur, nici vrăjitoare, nici balauri… Dar să intrăm pe firul ei… La marginea unui drumeag ce străbătea o câmpie pe care n-o cultivase nimeni niciodată şi pe care rar mai trecea câte un câine sălbatic, crescuse un mărăcine, aţos, fibros, solid şi periculos, dar din soiul comun, mai dezvoltat poate decât alţii, numai că nu avea cu cine se compara, era singur între firele de iarbă firavă. Şi anii au trecut şi vânturile şi arşiţa şi zăpada i-au uscat snaga, făcându-l să se usuce… Nu-i părea rău, simţea cum moare în fiecare zi, dar nu avea ce regreta, se plictisise; nu-i mai conveneau nici ploile persistente, nici arşiţa de foc, nici vânturile uscate, aproape că se bucura că le va da cu tifla şi că nu vor mai avea în ce să se împiedice. Dar timpul şi soarta îşi bat joc şi mărăcinele care obosise să mai privească monotonia din jurul său, observă într-o primăvară timpurie, cum, la câţiva centimetri de tulpina sa uscată şi noduroasă, se înalţă lujerul zvelt al unui crin… Ce să fie minunea asta? Cum de s-a ivit aici o floare atât de delicată? Miracolul continuă şi crinul crescu tot mai înalt, iar floarea lui, una singură, se deschise într-o dimineaţă, albă, delicată irizată de o lumină azurie, iar mărăcinele uscat simţi că ar vrea să simtă iar valul de sevă pulsându-i în tulpina şi în frunzele uscate… Ore în şir admiră creaţia perfectă, până când ghimpii săi uscaţi simţiră o adiere rece şi atunci văzu norii răi care acopereau cerul, simţii arsura fulgerelor slobozite din plumbul sinistru de deasupra. Ştia că delicatului crin îi va fi greu să reziste în faţa urgiei, aşa că-şi încordă cioturile uscate şi se ridică de pe pământul pe care se târa nepăsător şi se încordă ca un scut nemernic în apărarea lujerului firav. Vântul se porni sălbatec şi prima rafală îngheţată spulberă vlaga uscată a mărăcinelui. Atunci abia îi păru rău că moare…

Tags: , , , ,

2 Responses to “POVESTEA MĂRĂCINELUI USCAT”

  1. Anonim says on :

    Foarte frumos
    Si trist

  2. ela says on :

    Foarte frumos dar cu un final trist

Leave a Reply