POVESTEA ALTARULUI GOL
07.29.10
Se născuse din nişte oameni simpli, dar asta nu-l încurcase niciodată. Răzbise în viaţă prin propriile puteri şi ştia că nimic şi nimeni nu-l poate opri. Mai ştia că nu are un destin măreţ şi se simţea bine în pielea unui om obişnuit. Sigur că avea ambiţii, sigur că era orgolios, dar nu cu mult mai mult decât neputincioşii de care se lovise în cele peste patru decenii de viaţă pe care le trăise. Mai ştia, însă, că era tributar unei sensibilităţi, ciudate pentru alţii, fiind oprit din drum de frumuseţea unei flori, sau de ochii blânzi şi umezi ai unui căţel orfan… Nu privea oamenii ca pe ceva care s-ar putea împărţi în “perfecţi” sau “neglijabili”; îi lua aşa cum sunt, doar în privinţa propriului suflet avea ceva îndoieli. Cine nu are? Scria poveşti despre dragoste, despre bătălii, despre iubiri imposibile, dar cu dragostea adevărată se întâlnise extrem de rar, ba chiar era conştient de faptul că îl păştea pericolul să confunde un fior erotic cu simţământul suprem al abandonării de sine… În fiecare zi trecea pe lângă partea aceea de oraş în care un sculptor ciudat (murise aruncându-se de pe schelele Catedralei aflate atunci în construcţie), aşezase într-o firidă o statuie ce reprezenta o frumuseţe feminină aproape perfectă. Marmura albă (din materialul ăsta presupunea toată lumea că este confecţionată statuia) împrumuta irizările fiecărei clipe de lumină şi reda privitorilor o paletă uluitoare de culori, care-i atrăgea şi îi cucerea. Nu ştia nimeni cine a fost primul locuitor al oraşului care a adus la statuie un buchet de flori şi o candelă, transformând-o în altar, apoi aici începură să vină tot mai mulţi oameni (dezamăgiţi de faptul că entităţile sfinte consacrate nu le îndeplineau, în ciuda rugăciunilor, postului, canoanelor săvârşite şi ofrandelor, nicio dorinţă), ca să se roage. Şi el, stârnit de curiozitate, se pomeni într-o zi, că stă la coadă, aşteptând să-i vină rândul să îngenuncheze la picioarele statuii. Câteva zile la rând făcu la fel, apoi începu să vină seara, târziu, când locul era gol şi ciudatul altar nu mai era asaltat de mulţimea de oameni care sperau în puterea izbăvitoare a statuii. Alarmaţi de pericolul creerii unei noi religii sectare, sacerdoţii oraşului plătiră un derbedeu care să distrugă statuia şi într-o dimineaţă, nouconvertiţii unei religii care nici nu exista găsiră în firidă statuia sfărâmată, doar gleznele rămăseseră întregi, resturile ciobite zăceau pe jos. Atunci văzură cu toţii că statuia nici nu era din marmură, ci din ipsos patinat… “Ne-a păcălit şi după moarte ciudatul ăla sinucicaş!” ziseră falşii credincioşi şi se întoarseră la alatarele consacrate. Numai EL continuă să vină la ALTARUL GOL şi să-şi rezeme fruntea de degetele gleznelor ciuntite de gestul barbar… Zile şi nopţi la rând, până când obosi să mai pară indiferent faţă de zâmbetele batjocoritoare ale celor cu care făcea coadă până atunci la picioarele statuii. Se mută pe malul Fluviului şi reconstrui statuia albă, care dădea imaginaţiei culori atât de frumoase, în sufletul său. Atunci, începu din nou să se roage…
Tags: altarul gol, căţel orfan, destin măreţ, RUGĂCIUNE, statuie
frumos