Nu ştia ce-s grijile, părea că el a fost născut să trăiască în afara timpului, să nu-l îngrijoreze nimic, să nu-l atingă niciunul din necazurile fireşti ale unui om obişnuit. Nu ştia ce-i tristeţea, iar invidia nu-i muşcase niciodată sufletul. Nici nu-şi serbase ziua de naştere, 30 de ani i se părea o vârstă ca oricare alta, zâmbetul era mimica lui obişnuită, iar pe frunte nu i se săpase niciun rid. Trăia cu fata care-i plăcea încă din copilărie, dar niciodată nu se gândise că ar fi bine să aibă şi un copil, viaţa i se părea o înşiruire monotonă-şi firească-de întâmplări frumoase. Armonia nu-i era tulburată decât de vremea schimbătoare, dar credea că toate astea aşa sunt peste tot, că toţi oamenii ar trebui să trăiască la fel… Nu avusese niciodată ambiţii şi mergea pe lângă tribunele din Agora, acolo unde înţelepţii, negustorii sau politicienii îşi ţineau discursurile, mânat doar de curiozitatea de a vedea cum se joacă aceştia cu cuvintele, fără să se gândească vreodată că în spatele ditirambelor stăteau orgolii, vanităţi şi interese reale, cele care, în fond, fac să se mişte lumea… Într-o zi iubita lui (nu se obosise să oficializeze legătura!) îi spuse că se simte rău, se întinse pe pat şi în ciuda faptului că el o mângâie şi îi vorbi duios, până seara se stinse. Priveghiul îi ridică primele semne de întrebare, pentru că în afară de câteva prietene din copilărie de-ale ei, de câteva rude pe care el nici nu le cunoscuse până atunci, nu veni nimeni altcineva. După cele trei zile orânduite, iubita lui fu incinerată, iar el aşeză urna cu cenuşa ei în firida din atrium. Stătu acolo câteva zile, apoi ieşi din nou în Agora, avea nevoie de oameni, de agitaţie, de vorbe, de căldura celor din jur. Constată că nimic nu se schimbase, oamenii comentau aprins discursurile. Intră şi el într-un cerc de astfel de comentatori, încercă să intre în vorbă cu un om, apoi cu altul, dar toţi se îndepărtau de el… Nedumerit, se îndreptă spre piaţa plină mai ales de femei care se târguiau cu precupeţii. Ştia că va avea nevoie de compania cuiva, că e firesc să vorbească, să povestească, să asculte, să uite… Se oferi să ajute o matroană între două vârste să-şi care coşul cu legume cumpărate, dar aceasta îl refuză, apoi văzu că nimeni nu vrea să vorbească cu el. Obosit, se aşeză pe ghizdurile fântânii din piaţă şi acolo auzi două fete tinere vorbind: “Ai grijă, să fugi de ciudatul ăla! Cred că e nebun, oamenii nu-l ştiu decât zâmbind, orice ar fi auzit, mi s-a spus că tot aşa era, zâmbitor, şi atunci când i-a murit soţia…”… Lămurit, dintr-odată, omul nostru vârî mâna în apa din jgheabul fântânii, ca să se spele pe faţă, să se cureţe de mirosul sudorii şi să se învioreze. Atunci se văzu în luciul apei: părul îi albise şi pe frunte se aşezaseră două cute late…

Se născuse din nişte oameni simpli, dar asta nu-l încurcase niciodată. Răzbise în viaţă prin propriile puteri şi ştia că nimic şi nimeni nu-l poate opri. Mai ştia că nu are un destin măreţ şi se simţea bine în pielea unui om obişnuit. Sigur că avea ambiţii, sigur că era orgolios, dar nu cu mult mai mult decât neputincioşii de care se lovise în cele peste patru decenii de viaţă pe care le trăise. Mai ştia, însă, că era tributar unei sensibilităţi, ciudate pentru alţii, fiind oprit din drum de frumuseţea unei flori, sau de ochii blânzi şi umezi ai unui căţel orfan… Nu privea oamenii ca pe ceva care s-ar putea împărţi în “perfecţi” sau “neglijabili”; îi lua aşa cum sunt, doar în privinţa propriului suflet avea ceva îndoieli. Cine nu are? Scria poveşti despre dragoste, despre bătălii, despre iubiri imposibile, dar cu dragostea adevărată se întâlnise extrem de rar, ba chiar era conştient de faptul că îl păştea pericolul să confunde un fior erotic cu simţământul suprem al abandonării de sine… În fiecare zi trecea pe lângă partea aceea de oraş în care un sculptor ciudat (murise aruncându-se de pe schelele Catedralei aflate atunci în construcţie), aşezase într-o firidă o statuie ce reprezenta o frumuseţe feminină aproape perfectă. Marmura albă (din materialul ăsta presupunea toată lumea că este confecţionată statuia) împrumuta irizările fiecărei clipe de lumină şi reda privitorilor o paletă uluitoare de culori, care-i atrăgea şi îi cucerea. Nu ştia nimeni cine a fost primul locuitor al oraşului care a adus la statuie un buchet de flori şi o candelă, transformând-o în altar, apoi aici începură să vină tot mai mulţi oameni (dezamăgiţi de faptul că entităţile sfinte consacrate nu le îndeplineau, în ciuda rugăciunilor, postului, canoanelor săvârşite şi ofrandelor, nicio dorinţă), ca să se roage. Şi el, stârnit de curiozitate, se pomeni într-o zi, că stă la coadă, aşteptând să-i vină rândul să îngenuncheze la picioarele statuii. Câteva zile la rând făcu la fel, apoi începu să vină seara, târziu, când locul era gol şi ciudatul altar nu mai era asaltat de mulţimea de oameni care sperau în puterea izbăvitoare a statuii. Alarmaţi de pericolul creerii unei noi religii sectare, sacerdoţii oraşului plătiră un derbedeu care să distrugă statuia şi într-o dimineaţă, nouconvertiţii unei religii care nici nu exista găsiră în firidă statuia sfărâmată, doar gleznele rămăseseră întregi, resturile ciobite zăceau pe jos. Atunci văzură cu toţii că statuia nici nu era din marmură, ci din ipsos patinat… “Ne-a păcălit şi după moarte ciudatul ăla sinucicaş!” ziseră falşii credincioşi şi se întoarseră la alatarele consacrate. Numai EL continuă să vină la ALTARUL GOL şi să-şi rezeme fruntea de degetele gleznelor ciuntite de gestul barbar… Zile şi nopţi la rând, până când obosi să mai pară indiferent faţă de zâmbetele batjocoritoare ale celor cu care făcea coadă până atunci la picioarele statuii. Se mută pe malul Fluviului şi reconstrui statuia albă, care dădea imaginaţiei culori atât de frumoase, în sufletul său. Atunci, începu din nou să se roage…

E drumul drept, sau e cotit,
Oricum ajungi la un sfârşit,
Dar dincolo de tot ce simţi
Să-ţi aminteşti cuvântul drept şi SĂ NU MINŢI!

Chiar de socoţi că m-ar durea-
Şi ştiu şi eu că e aşa-
Un singur lucru să nu uiţi:
SĂ NU MĂ MINŢI!

Peste ce simţi n-ai cum să treci,
Nu te-ncălzi cu vorbe reci,
Şi nu uita, n-ai două vieţi:
SĂ NU TE MINŢI

26 iulie 2010

Serile înnăbuşitoare de vară, lungi, monotone şi unsuroase, sunt la fel de nefericite ca cele de iarnă târzie, când zăpada îngheţată se confundă cu noroiul strâns în movile şi întărit de aerul rece la marginea drumeagurilor… Atunci se nasc poveştile triste, care n-ar putea fi nici gândite, nici scrise, nici măcar povestite primăvara sau toamna, când ploile şi aerul curat nasc bucurii în suflete, oricât de otrăvite ar fi ele. N-o să găsiţi cavaleri viteji în povestea aceasta, nici regi înveşmântaţi în aur, nici vrăjitoare, nici balauri… Dar să intrăm pe firul ei… La marginea unui drumeag ce străbătea o câmpie pe care n-o cultivase nimeni niciodată şi pe care rar mai trecea câte un câine sălbatic, crescuse un mărăcine, aţos, fibros, solid şi periculos, dar din soiul comun, mai dezvoltat poate decât alţii, numai că nu avea cu cine se compara, era singur între firele de iarbă firavă. Şi anii au trecut şi vânturile şi arşiţa şi zăpada i-au uscat snaga, făcându-l să se usuce… Nu-i părea rău, simţea cum moare în fiecare zi, dar nu avea ce regreta, se plictisise; nu-i mai conveneau nici ploile persistente, nici arşiţa de foc, nici vânturile uscate, aproape că se bucura că le va da cu tifla şi că nu vor mai avea în ce să se împiedice. Dar timpul şi soarta îşi bat joc şi mărăcinele care obosise să mai privească monotonia din jurul său, observă într-o primăvară timpurie, cum, la câţiva centimetri de tulpina sa uscată şi noduroasă, se înalţă lujerul zvelt al unui crin… Ce să fie minunea asta? Cum de s-a ivit aici o floare atât de delicată? Miracolul continuă şi crinul crescu tot mai înalt, iar floarea lui, una singură, se deschise într-o dimineaţă, albă, delicată irizată de o lumină azurie, iar mărăcinele uscat simţi că ar vrea să simtă iar valul de sevă pulsându-i în tulpina şi în frunzele uscate… Ore în şir admiră creaţia perfectă, până când ghimpii săi uscaţi simţiră o adiere rece şi atunci văzu norii răi care acopereau cerul, simţii arsura fulgerelor slobozite din plumbul sinistru de deasupra. Ştia că delicatului crin îi va fi greu să reziste în faţa urgiei, aşa că-şi încordă cioturile uscate şi se ridică de pe pământul pe care se târa nepăsător şi se încordă ca un scut nemernic în apărarea lujerului firav. Vântul se porni sălbatec şi prima rafală îngheţată spulberă vlaga uscată a mărăcinelui. Atunci abia îi păru rău că moare…

Te-am tot privit şi recunosc
Că n-am găsit nimic de bine!
O spun acum, că te cunosc:
Doar laudele sunt de tine…

Frumoasă eşti, dar nu prea mult
Şi mă şi mir că nu-ţi dai seama…
Tu vrei să spui că n-ai ştiut
Că asta ţi-este, astăzi, drama?

Ca un tablou din alte timpuri,
De-un pictor beat, doar haşurat,
Te-ai prăfuit, eşti slabă, tremuri…
Ai preţ doar cât eşti… înrămat!

Mai 2007

Privesc consternat isteria care tinde să creeze un adevărat mit privind “geniul conducător” al numitului Nicolae Ceauşescu, în fapt un handicapat sadic care a beneficiat de anumite conjuncturi politice şi sociale, dar şi de faptul că a avut flerul de a se asocia unei ideologii cu totul noi, care a pătruns cu forţa în viaţa românilor: comunismul! Rezultatul maşinaţiunilor lui Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu n-a fost decât un neterminat fizic, cu evidente dificultăţi de exprimare vocală, condus pas cu pas de către o consoartă care în prima tinereţe n-a fost decât curva activiştilor mărunţi ai partidului care se forma la noi, din elemente declasate “şlefuite” de agenţi kominterneşti infiltraţi în România. cert este că, profesional vorbind, el n-a trecut niciodată de stadiul de “ucenic cismar”, nefiind niciodată calfă şi cu atât mai puţin meşter. Discursul lui îngălat, poticnit, grefat pe un evident fler geo-politic, a ţinut aproape 10 ani, pe urmă au urmat accentele de megalomanie, cu promovarea propriilor odrasle, a fraţilor, a nepoţilor, cu investirea ca preşedinte, parodia cu sceptrul (pun pariu că i-a părut rău că nu se poate şi încorona!), întâlnirea cu marile capete încoronate ale Europei sau măcar ale Africii, titlurile de academicieni, de profesori “honoris causa” cumpărate ca la talcioc de sinistrul cuplu de semianalfabeţi… Între altele, au înghesuit în reşedinţele lor o mulţime de opere de artă care aparţin patrimoniului naţional şi pe care acum Valentin, ultima odraslă a cuplului le revendică cu neruşinare, deşi acele obiecte de patrimoniu erau deţinute de cuplu pe bază de inventar… Acum, la exhumarea celor doi, se aud iarăşi vocile pierdute ale nostalgicilor, unii chiar fără cauză, dar mitul acesta nu se va construi niciodată. Cui folosesc toate aceste false legende? Nu cumva acelor5a care, neputând să guverneze ţara, vor să deturneze atenţia celor mulţi către alte ţinte?

Şi sufletul la fel… Nu ştiu dacă cineva, vreodată, va reuşi să desluşească de ce a ales Mădălina să plece brusc de lângă toţi cei care-o iubeau, chiar în zorii zilei în care împlinea 43 de ani. Mai mult, cred că nici n-ar fi bine să înţelegem… O lume-ntreagă explodează în creierul unui om care hotărăşte că totul s-a terminat, iar Mădălina a trăit intens, a iubit, s-a consumat, s-a dăruit, încât lumea în care trăia ea putea fi alta decât în cea care trăim noi, muritorii obişnuiţi, fermecaţi de claritatea şi căldura cântecului ei… Fată dragă nu fi tristă, / Fiindcă e păcat…./ Fără lacrimi nu există/ Dor adevărat…; astea-s versurile care-mi revin în memorie ori de câte ori mă gândesc la ea, femeia fragilă pe care am cunoscut-o atât de bine… Se spune că a rămas credincioasă primei iubiri; nu ştiu dacă-i chiar aşa, dar ştiu că l-a iubit enorm pe Şerban…. Mi se pare curios, ba chiar jenant faptul că persoane care au cunoscut-o atât de puţin vorbesc, acum, atât de mult despre ea… Adio fată cu părul de foc, eu am să te ţin minte aşa cum ai fost când ardeai ca o flacără pe scenă şi sunt convins că undeva, cândva, ne vom reîntâlni…

Starea economică absolut precară, imposibilitatea de a-şi câştiga pâinea zilnică prin mijloace cinstite, îi duce pe români la alegerea unor surse de venit (?) neconvenţionale şi-de multe ori-nesănătoase. Fără să stea pe gânduri, fetele care termină şcoala generală, după un scurt stagiu pe marginea şoselelor autohtone, aleg să practice prostituţia prin străinătate, iar asta este înjositor, dar parcă nu-i de ajuns… Cei mai lipsiţi de imaginaţie, care nici nu pot să-şi vândă farmecele sau forţa de muncă, nici nu se pricep să fure, iar ca să cerşească le este mult prea jenă, nu le-a rămas decât să meargă să doneze sânge. Este o competiţie dură, neaşteptată; centrele de recoltare a sângelui aproape că nu mai fac faţă atâtor solicitări, au început să dea bonuri de ordine pentru cei care, în schimbul unei sume mai mult decât modeste, vor să-şi dea o parte din propriul sânge… Dacă privim dincolo de ceea ce pare a fi o chestie umanitară, veţi fi de acord că totul se mărgineşte la o competiţie absolut nesănătoasă, izvorâtă din sărăcie şi din lipsa de alternative pentru cei mai mulţi dintre români. Pentru ca totul să pară şi mai haotic, pentru ca această competiţie să capete un aspect şi mai bizar, Preşedintele a început să joace cu Guvernul o partidă de ping-pong halucinant, în care locul bilei de celuloid l-a luat celebrul TVA. Populaţia se uită nedumerită la neobişnuita partidă a cărei miză este chiar liniştea ei şi nu mai înţelege nimic. Între timp, cozile de la centrele de recoltare a sângelui cresc mereu…

Eu nu mai sunt convins că la încetarea mandatului Traian Băsescu vrea să se retragă din politică! De ce? Socoteala este cât se poate de simplă: preşedintele continuă să vrea să fie (şi să procedeze în consecinţă!) vioara întâi în viaţa publică românească. Ceartă Guvernul, ba chiar îi dă un ultimatum cât se poate de dur, restructurarea până la 1 septembrie sau vom asista la o nouă intervenţie prezidenţială! Mulţi ar fi tentaţi să creadă că nu asistăm la altceva decât la cunoscuta impetuozitate a lui Traian Băsescu… Personal nu cred că este aşa, mai ales că doar cu 24 de ore în urmă, preşedintele s-a pronunţat şi în problema TVA-ului. “Trebuie să scadă, din nou, la 19%!” a sunat sentinţa rostită de primul om al statului. Toate acestea duc la o concluzie cât se poate de simplă: urmând modelul rus, cu Putin premier după două mandate prezidenţiale, pentru ca apoi să devină, în mod absolut sigur, din nou preşedinte, Traian Băsescu poate aplica aceeaşi reţetă, mai ales că în Constituţie este prevăzut că nimeni nu poate obţine mai mult de două mandate CONSECUTIVE de preşedinte al ţării!!! Şi din pricina asta, ultimatumul dat de preşedinte Guvernului cred că se va materializa cât se poate de prompt, adică pe data de 2 septembrie…

Dincolo de recunoscuta mea simpatie pentru formaţiile Uruguayului şi Argentinei, mi-aş fi dorit o finală Uruguay-Spania, nu doar pentru valoarea celor două echipe, pentru acurateţea tactică a celor doi antrenori, dar şi pentru faptul că Dani Villa, Fernando Torres, Diego Forlan şi Luis Suarez sunt, după părerea mea, cei mai valoroşi atacanţi ai Planetei în acest moment. Dincolo de toate astea, recunosc, mă încânta şi titlul unui posibil editorial: “FOTBALUL VORBEŞTE LIMBA SPANIOLĂ!”… Ce vreţi, indiferent de situaţie răzbeşte orgoliul profesional… Sigur, nu v-am obişnuit cu materiale sportive, dar asta este, totuşi, patima şi frumuseţea tinereţii mele care s-a scurs în iluzii rareori împlinite… La 30 de ani, Forlan ar fi meritat suprema recunoaştere şi fără câteva greşeli semnificative de arbitraj, fără absenţele lui Suarez (pe care mult mai linearul Cavani nu l-a putut suplini!) şi Lugano, visul ar fi fost atât de aproape de realizat… Dincolo, Carles Puyol a trimis Germania mai cosmopolită ca niciodată (3 polonezi, un turc, un tunisian, un ghanez în echipa de bază) acolo unde este mult mai potrivită decât în finala mare. “Furia roja” a atacat şi de data asta, chiar cu fundaşii (dovadă stă chiar golul marcat de liderul defensivei), dar a făcut-o elaborat, sistematic, gândit, aşa cum juca pe vremuri, în tricoul “blanco” al Realului, coordonatorul de joc Vicente del Bosque. Villa şi Pedro au fost aripile care au făcut să zboare mijocul condus de tripleta celor doi Xavi plus Iniesta, deschizând culoare pentru imperialul Puyol. Torres a intrat pe final mai mult pentru a fixa lângă propriul careu masivii stoperi ai Manschafftului. Asta este, iar în finală Spania va merge să stoarcă portocala! Sper să reuşească…

Îţi lunecă pielea sub degetele mele
Înţepenite de plăcere…
Mă pierd în apa verde de sub genele tale
Şi mă ascund în tăcere!

Culoarea obrazului tău are gust moale, de fruct,
Desigur, din cele ce sunt interzise.
Îmi zac simţurile toate-ntr-un punct,
De foame de tine răpuse…

Mă las să alunec în drag trupul tău,
Uitând cine sunt şi ce vreau…
De viaţa mi-ar sta-n balanţă, pe margini de hău,
Sfidând orişice, pe tine te iau!

August 2007

Că oamenii sunt furioşi când tot avutul, toată agoniseala, uneori, de două trei generaţii, le sunt puse în pericol, este de înţeles. Că nu folosesc chiar cele mai elegante formule de adresare, cele mai deferente posturi, iar este de înţeles. Dar ca şeful statului să se înfurie pe oamenii nemulţumiţi, nu mai este de înţeles! Adică de ce aţi mai venit în mijlocul oamenilor, domnule preşedinte? Ca să-i faceţi mincinoşi, să-i înfruntaţi, să-i certaţi? Sincer, cred că se puteau lipsi… De ce nu vă folosiţi energia vindicativă să-i certaţi pe membrii Guvernului, pe parlamentarii propriului partid care, în marea lor majoritate, s-au dovedit insensibili, ba chiar nepăsători la necazurile oamenilor? Nu dumneavoastră spuneaţi în ultima campanie electorală, că aţi pus la punct un sistem de apărare împotriva inundaţiilor? Unde-i sistemul ăsta, domnule preşedinte? Cât este el de eficient? Singurul sistem care funcţionează în România anului 2010 este cel al clientelismului politic, al spolierii bietei economii care abia mai gâfâie, al dijmuirii investitorilor care încă mai reuşesc să-şi ţină afacerile în viaţă… Ăsta-i sistemul pe care îl apăraţi, domnule preşedinte? Păcat că ne oferiţi acest jalnic spectacol care a avut ca uvertură o reprezentaţie şi mai tristă-cea a premierului Boc! Şi vă spune asta unul care chiar a crezut în dumneavoastră…

România se scufundă sub apele ce ar fi trebuit să fie stăvilite de diguri pentru construirea cărora au fost cheltuite sume mai mult decât semnificative, dar care nu s-au ridicat niciodată… Este o situaţie tragică, reală, când oamenii simt că se sufocă de disperare. În vremea asta, dând măsura întregii sale neputinţe, Premierul Emil Boc crede că punctează la capitolul popularitate şi pune mâna pe o lopată, începând să umple un sac cu pământ, ca să ajute la consolidarea unui dig!!! Dacă situaţia n-ar fi disperată, am izbucni în râs, convinşi că asistăm la un curs de artă dramatică predat chiar de şeful Executivului. Sigur, indiscretă, camera de luat vederi a surprins imagini cşi cu pantofii de firmă ai premierului scufundaţi în glodul rezultat din incompetenţa şi dezinteresul celor pe care-i are în subordine. Cu ce seamănă treaba asta? Nu cumva cu batjocorirea unui întreg popor? Oamenii din fruntea statului se îmbuibă, decontează drumuri care nu vor fi niciodată construite, diguri care nu există, iar oamenii sunt lăsaţi de izbelişte în calea puhoaielor… În schimb, la câţiva ani odată, au şansa să stea cot la cot cu premierul mânuitor de lopată… O fi de ajuns?

Nu sunt unul dintre cei care divaghează la nesfârşit pe tema asta, deşi este extrem de generoasă, dar la câte milioane de pagini frumoase s-au scris despre subiect… Cu toate astea, odată în viaţă merită s-o faci, măcar pentru simplul fapt că sunt un om obişnuit şi-ca orice om obişnuit-simt şi trăiesc obişnuit, fiind robit iubirii ca oricărei alte patimi… Hai că am zis-o! N-am să încerc să spun ceva special, pentru că simţământul este special; rămâne doar nedumerirea că după ce a căzut de atâtea ori bruma peste bietul meu suflet, a mai rămas suficientă disponibilitate şi pentru căldura unui surâs ce nu credeam că va mai veni vreodată. Lumina albastră a unor ochi iviţi din mătasea părului blond stins, de zeitate slavă a făcut minunea şi mi-a trebuit mult să-mi dau seama că de data asta nu mai am voie să fug. Sunt un milion de lucruri care-mi spun să nu iau în seamă fiorul şi altele câteva care-mi spun să merg înainte, să mai iau odată vâltorile vieţii în piept, să nu caut adăpost după zidul solid al indiferenţei. Poate că se vor nărui digurile comodităţii şi stabilităţii mele, poate că voi pleca la vale, cu valul, fie ce-o fi! De-acum am hotărât: am să sorb şi stropul acesta şi-am să mă dedic, atât cât mă vor lăsa puterile, artei iubirii…